Quelltext der Seite Benutzer:Christian/Johannes der Theologe

Russisch
Иоа́нн Богосло́в, Иоа́нн Зеведе́ев (hebräisch יוחנן «Йоханан») — один из 12-ти апостолов, автор Евангелия от Иоанна[1], Книги Откровения и трёх посланий, вошедших в Новый Завет.

Память апостола Иоанна отмечается в Православии 8 мая, в Католицизме и других западных церквях — 27 декабря.

Писания апостола в Новом Завете
Апостол является автором пяти книг Нового Завета: Евангелия от Иоанна, 1-го, 2-го и 3-го послания Иоанна и Откровения Иоанна Богослова (Апокалипсиса). Имя Иоанн Богослов апостол получил из-за именования Иисуса Христа в своем Евангелии Словом Божьим.

Личность апостола
Святой апостол и евангелист Иоанн Богослов был сыном Зеведея и Саломии, согласно преданию бывшей дочерью святого Обручника Иосифа. Был рыбаком, был призван Иисусом Христом в число Своих учеников на Генисаретском озере: оставив отца своего Зеведея в лодке, он, вместе со своим старшим братом Иаковом, последовал за Христом. Сцена призвания братьев описана в Евангелии от Матфея (Мф 4:21) и Марка (Мк 1:19).

Братья Иаков и Иоанн в Евангелиях именуются сыновьями Зеведеевыми по имени их отца Зеведея, также, по сообщению евангелиста Марка (Мк 3:17), Иисус назвал братьев Воанергес (дословно «сыновья грома»), очевидно за порывистый характер. Этот характер в полной мере проявился, когда они хотели низвести с неба огонь на самарянское селение (Лк 9:54); а также в просьбе дать сесть им в Царстве Небесном по правую и левую сторону от Иисуса (Мк 10:35-37).

Иоанн наряду с братом и апостолом Петром был самым приближенным учеником Господа. Вместе с Петром и Иаковом он стал свидетелем воскрешения дочери Иаира (Мк 5:37, Лк 9:51). Только их Иисус сделал свидетелями своего Преображения (Мф 17:1, Мк 9:2 и Лк 9:28) и Гефсиманского борения (Мк 14:33).

На Кресте Иисус поручил Иоанну заботиться о Деве Марии.

Иоанн упомянут в списках апостолов в Евангелии от Матфея (Мф 10:2), от Марка (Мк 3:17), от Луки (Лк 6:14), а также в Деяниях Апостолов (Деян 1:13).

Миссионерский путь
Согласно преданию, после Успения Матери Божией апостол Иоанн, по выпавшему ему жребию, направился в Эфес и другие Малоазийские города для проповеди Евангелия, взяв с собой своего ученика Прохора.

Находясь в городе Эфесе, апостол Иоанн непрестанно проповедовал язычникам о Христе. Проповедь его сопровождалась многочисленными и великими чудесами, так что число уверовавших увеличивалось с каждым днем.

Во время гонения на христиан, начатого императором Нероном, апостол Иоанн, по преданию, был отведен в узах на суд в Рим. За исповедание своей пламенной веры в Иисуса Христа апостол был приговорен к смерти, Однако, выпив предложенную ему чашу со смертельным ядом, он остался живым. Также он вышел невредимым и из котла с кипящим маслом. После этого апостол был сослан в заточение на остров Патмос, где прожил много лет.

Ссылка
Когда он прибыл на остров Патмос, его проповедь, сопровождавшаяся многими чудесами, привлекла к нему всех жителей острова. Апостол просветил светом Евангелия большую часть жителей, изгнал бесов, находившихся в идольских капищах, исцелил великое множество больных.

На острове Патмос апостол Иоанн удалился со своим учеником Прохором на пустынную гору, где совершил трехдневный пост и молитву, после чего гора заколебалась и загремел гром. Прохор в страхе упал на землю. Апостол поднял его и приказал записывать слова, которые он будет произносить. «Аз есмь Альфа и Омега, начаток и конец, глаголет Господь, Сый, и Иже бе, и Грядый, Вседержитель» (Откр 1:8), — возвещал Дух Божий через святого апостола. Так около 67 года была написана Книга Откровения (Апокалипсис) святого апостола Иоанна Богослова. В ней раскрыты тайны судеб Церкви и конца мира.

Возвращение
После длительной ссылки апостол Иоанн получил свободу и вернулся в Ефес, где он продолжил свою деятельность, поучая христиан остерегаться возникающих ересей. Около 95 года апостол Иоанн написал в Ефесе Евангелие. Он заповедал всем христианам любить Господа и друг друга и этим исполнить закон Христов. Апостол любви — так именуется святой Иоанн, так как он постоянно учил, что без любви человек не может приблизиться к Богу и угодить Ему. В трех своих Посланиях апостол Иоанн проповедует любовь к Богу и ближним, сам являясь для окружающих примером любви.

Апостол Иоанн прожил на земле более 100 лет, оставшись единственным живым человеком, видевшим Иисуса Христа во время Его земной жизни. Остальные апостолы в это время все уже скончались мученической смертью. Вся христианская Церковь глубоко чтила апостола Иоанна, как тайнозрителя судеб Божиих. На иконах святой апостол Иоанн изображается с орлом — символом высокого парения его богословской мысли.

Завершение земного пути
Когда настало время отшествия апостола Иоанна из этого мира, он удалился за пределы Эфеса с семью учениками и повелел ископать для себя в земле крестообразный гроб, в который лег, сказав ученикам, чтобы они засыпали его землей. Ученики с плачем целовали своего любимого апостола, но, не решаясь ослушаться, исполнили то, что он сказал. Они закрыли лицо его платом и закопали могилу. Узнав об этом, остальные ученики апостола пришли к месту его погребения и раскопали могилу, но не нашли в ней тела апостола, по особенному смотрению Божию переселенного в горний мир. Каждый год из могилы святого апостола Иоанна в мае, 8 (21) числа, выступал тонкий прах, который верующие собирали и которым исцелялись от болезней душевных и телесных.

Источник
"Православие и современность". Информационно-аналитический портал Саратовской епархии Русской Православной Церкви
См. также
Проповедь протоиерея Ливерия ВОРОНОВА, профессора ЛДА на день памяти святого
https://ru.orthodoxwiki.org/%D0%98%D0%BE%D0%B0%D0%BD%D0%BD_%D0%91%D0%BE%D0%B3%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%BE%D0%B2

Russisch II
Gedenktage: 8. Mai, 20. Juni, 30. Juni, 26. September

Der Hl. Apostel und Evangelist Johannes wurde in Betsaida am See Genezareth geboren. Er war Sohn des Zebedäus und Bruder des Hl. Apostels Jakob. In seiner Jugend, vor seiner Berufung zum Apostel, war er Anhänger des Hl. Johannes dem Täufer (Joh.19, 26). Der Überlieferung nach predigte der Hl. Johannes in Ephesos, wo er das Johannesevangelium (Joh. 21, 24) und die drei Johannesbriefe verfasste. Demnach war er der Verfasser der Apokalypse. Nach dem Bericht der Kirchengeschichte wurde der Hl. Johannes im Jahre 95, in der Zeit des Kaisers Domitianos, verfolgt und auf die Insel Patmos verbannt, wo er sein "Buch der Offenbarung" schrieb. Er kehrte nach dem Tod von Domitianos nach Ephesos zurück und wurde dort mit großen Ehren empfangen. Nach seiner letzten Predigt unter dem Motto "Kindlein, liebet euch untereinander" stieg Johannes vor allen Augen in das vorbereitete Grab und starb in einer großen Lichterscheinung; noch aus dem Grab segnete er den Kreis seiner Schüler in Ephesos (am 26. September, im Jahre 101).

Wegen der hohen Theologie seines Evangeliums wird er mit einem Adler dargestellt und „der Theologe“ genannt.

http://www.russische-kirche-l.de/kalender/2014heilige-seite/okt9johannes.htm

http://orthpedia.de/index.php/Johannes_der_Theologe,_Apostel_und_Evangelist

Mazedonisch
Свети Јован Богослов, апостол и евангелист, девственик и ученикот кој Христос го љубеше, е заведеев син, и син на Саломија, ќерка св. Јосиф Целомудрен. Споменот на овој „син на молњата“ се слави на денот на неговото упокојување, 9 октомври (26 септември ст.ст.). Поради тоа што секоја година од гробот на свети апостол и евангелист Јован излегувал мек прав, кој верните го собирале, и од него се случиле голем број на излекувања, Црквата го слави и споменот на овие чуда на свети Јован Богослов на 21 мај (8 мај ст. ст.). Поради посведочениот огнен и жртвен идеал на Христијанската љубов, овој апостол е наречен „Апостол на љубовта“, а поради неискажаните височини на неговата богословска мисла доделен му е орелот како иконографски символ на неговата теологија во која се откриваат Божјите тајни. Воедно, тој е и првиот богослов на Православната Црква (еден од тројцата, при што другите двајца се свети Григориј Богослов и свети Симеон Нов Богослов).

Житие
Јован Богослов бил повикан, заедно со неговиот постар брат Јаков да биде апостол од самиот Христос, повик кој тие веднаш го прифатиле и пошле по него. По прифаќањето на овој повик. светиот апостол никогаш не се делел од својот Учител, и постанал еден од тројцата апостоли кои биле посебно блиски со него; тој бил присутен при воскреснувањето на јаировата ќерка, како и светото Преображение на планината Таор. На Тајната Вечера, Јован стоел веднаш до Христос, полагајќи ја својата глава на Неговите гради. Потоа, Го следел Учителот во Гетсеманската градина, од каде Христос бил одведен во дворот на првосвештениците, и од таму, на судот па на Голгота. Сето тоа време, свети Јован Богослов бил покрај својот Учител, жалејќи Го и полакувајќи Го со сето свое срце.

Покрај Крстот, тој стоел заедно со Богородица, слушајќи ги зборовите на Распнатиот Господ, упатени кон Богомајката: „Жено, еве ти син.“ И кон него: „Еве ти мајка“ (Јован 19,26-27). Од тој момент, светиот апостол, како сакан син, се грижел за Пресветата Богородица Марија, и нејзе и служел до нејзиното Успение.

По Успението на Богомајката, светиот апостол Јован заминал за Ефес и во другите градови во Мала Азија, за да го проповеда Евангелието, поведувајќи го со себе и својот ученик Прохор. Запловиле со еден брод, кој пострадал од голема бура; сите патници биле исфрлени на брегот, освен апостолот Јован, кој, се чинело, останал на морското дно. Свети Прохор горко го оплакал својот духовен отец и раководител, и сам заминал накај Ефес. На четиринаесетиот ден од неговото патување, здогледал како морето исфрла тело на еден маж. Кога се приближил, го познал апостолот Јован Богослов, кој, по сé излгеда, го преживеал бродоломот, и бил сочуван жив од страна на Господ Исус Христос. Тогаш заедно продолжиле кон Ефес, каде свети Јован Богослов неуморно Го проповедал Христа на незнабожците. Неговата проповед била придружена со многубројни и големи чуда, така што бројот на верните растел секојдневно.

Прогонство на Патмос
Токму во тоа време започнал прогонот на Христијаните од страна на императорот Нерон (56-68 година). Јован бил однесен на судење во Рим, каде бил осуден на смрт поради исповедање на верата во Воскреснатиот Христос; но, Христос го спасил својот избраник. Апостолот испил цел сад полн со отров, но преживеал. Подоцна, исто така останал жив и неповреден од казан полн со врело масло во кој бил фрлен на наредба од мачителите. Откако виделе дека не можат да го убијат, светиот апостол бил испратен во прогонство во Патмос. Тука апостолот поминал долго време, продолжувајќи ја својата проповед и чинејќи многу чуда. На тој начин, ги преобратил сите жители на островот, осветлувајќи ги со Светлината на Евангелието. Издонил многу демони од паганските храмови, и излечил голем број болни луѓе.

Проповед и дела
Тоа, секако, предизвикало гнев и страв кај локалните жреци, особено кај главниот жрец Киноп, кој ги повикал да го убијат апостолот на љубовта. Но Јован, преку благодатта Божја пројавена во него, ги уништил сите демонски моќи со кои Киноп располагал, за на крај самиот жрец да исчезне во длабочините на морето.

Апостол Јован се повлекол заедно со својот ученик, св. Прохор на осамена височинка, каде се оддал на тридневен пост. Кога се молел, земјата се тресела и молњи татнеле. Прохор се исплашил, и паднал на земја. Јован го кренал, и му кажал да го пишува она што ќе му го каже: „Јас сум Алфа и Омега, почеток и крај, - вели Господ, Кој е, Кој бил, и Кој иде, Седржителот.“ (Откровение 1,8) откривајќи Го Божјиот Дух преку светиот апостол. На тој начин, околу 67 година било напишано Откровението Јованово, познато и како Апокалипсис (Апокалипса), една од најконтроверзните книги од Светото Писмо.

После неговиот продолжен прогон, апостолот бил ослободен и се вратил во Ефес, каде продолжил да ги чува Христијаните од лажните учители и нивните лажни учења. Токму во тој период, во Ефес, во 95 година светиот апостол Јован го пишува Евангелието кое го носи негово име. Во него, тој ги повикува сите Христијани да Го љубат Бога и да се љубат меѓу себе, и преку оваа љубов да ги исполнат Христовите заповеди. Поради учењето дека човекот не може да се приближи на Бога освен преку љубовта, Црквата го нарекла свети Јован „Апостол на Љубовта“. Надживувајќи ги другите апостоли, свети Јован Богослов бил единствениот жив сведок на земниот живот на Спасителот и Неговото учење.

Во неговите три соборни посланија, свети Јован говори за значењето на љубовта кон Бога и ближниот. Веќе во поодминати години, разбрал дека некој млад човек застранил од вистинскиот пат и пошол како водач во некоја банда на крадци. Свети Јован пошол во планините да го побара; кога младичот го видел старецот, поитал да се сокрие, но свети апостол Јован сепак го пронашол, и му рекол дека ќе ги превземе сите негови гревови на себе, само доколку младичот се покае и не ја уништи својата душа. Потресен од силната љубов на светиот старец, младиот човек се покајал и го исправил својот живот.

Чудесно упокојување
Кога наближило времето за негово заминување од светот, тој заминал надвор од Ефеските граници, заедно со семејствата на неговите ученици. Ги замолил да му подготват гроб во вид на крст, во кој легнал, замолувајќи ги своите ученици да го покријат со земја. Учениците, насолзени го целивале својот возљубен учител, и бивајќи послушни, го покриле неговото лице со лесен материјал, и потоа целото тело со земја. Кога другите ученици дознале за погребот на својот учител, дошле на истото место; сакајќи да се простат со него, го откопале гробот, и виделе дека е празен.

Химнографија
Тропар
глас 2
Апостоле, возљубен од Христа Бога, побрзај да ги избавиш љуѓето без одбрана,
оти, оној што ти дозволи да се потслониш на неговите гради,
ќе ти дозволи и да Го помолиш за нас. Него, моли Го, Богослове,
да го растера темниот облак на незнабошците, просејќи за нас мир и милост голема.
Надворешни врски
МПЦ, Охридски Пролог на св. Николај Жички и Охридски
МПЦ Тетовско намесништво, Св. Јован Богослов
https://mk.orthodoxwiki.org/%D0%A1%D0%B2%D0%B5%D1%82%D0%B8_%D0%88%D0%BE%D0%B2%D0%B0%D0%BD_%D0%91%D0%BE%D0%B3%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%BE%D0%B2

Griechisch
Vorlage:Άγιος Ο Απόστολος και ευαγγελιστής Ιωάννης ή Ιωάννης ο θεολόγος, ήταν ένας εκ των μαθητών και αποστόλων του Ιησού Χριστού. Είναι ο συγγραφέας του τετάρτου και εκτενούς ευαγγελίου καθώς και ο συγγραφέας του βιβλίου της Αποκαλύψεως και τριών καθολικών επιστολών. Πήρε την ονομασία θεολόγος εξ αιτίας των υψηλών θεολογικών νοημάτων του ευαγγελίου που συνέγραψε και συγκεκριμένα της σημαντικής χριστολογίας που ανέπτυξε. Υπήρξε από τους πλέον αγαπημένους μαθητές του Κυρίου, ο οποίος διακρινόταν για την αγάπη του και για το οικουμενικό πνεύμα της διδασκαλίας του. Μετά την φυγή του από τα Ιεροσόλυμα κήρυξε κυρίως στη Μικρά Ασία και κοιμήθηκε εν ειρήνη σε μεγάλη ηλικία, πιθανώς στην πόλη της Εφέσου.

Βίος
Καινή Διαθήκη
Ο Ιωάννης ήταν γιος του Ζεβεδαίου και αδελφός του Ιακώβου, ο οποίος αποκεφαλίστηκε το 44 στα Ιεροσόλυμα από τον Ηρώδη Αγρίππα (Πράξεις 12, 2). Μητέρα του ήταν η Σαλώμη (Ματθαίος 27, 56. Μάρκος 15, 40) η οποία αναφέρεται από τον ίδιο το Ιωάννη ως αδελφή της Θεοτόκου. Επειδή όμως αυτή η πληροφορία δεν επιβεβαιώνεται από τα υπόλοιπα ευαγγέλια, εικάζεται πως ήταν αδελφή του Ιωσήφ και άρα κουνιάδα της[2]. Ο ίδιος ήταν ψαράς στο επάγγελμα και πιθανώς ανήκε σε εύπορη οικογένεια, αφού οικογενειακώς διέθεταν σκάφος αλιείας και μισθωτούς (Μάρκος 1, 20). Ήταν επίσης ακόλουθος του Ιωάννη του βαπτιστή κάτι που δείχνει τη θρησκευτική φύση του και τις μεσσιανικές του ανησυχίες.

Μέσα από τα κείμενα της Καινής Διαθήκης λαμβάνουμε, σε σχέση με τους περισσότερους Αποστόλους, σχετικά αρκετές πληροφορίες. Χαρακτηριστικό είναι πως ο Κύριος είχε αποκαλέσει τον ίδιο και το αδελφό του βοανεργές δηλαδή "Υιούς τους βροντής". Σύμφωνα με τον Κύριλλο Αλεξανδρείας και τον Ευθύμιο Ζιγαβηνό αυτό ειπώθηκε για την υψηλή θεολογική σκέψη τους[3], αλλά σύμφωνα με άλλους ερευνητές αυτό ίσως να προδίδει και τη θυελλώδη ιδιοσυγκρασία τους[4]. Μερικά περιστατικά από το βίο των αδελφών επίσης δεικνύουν ότι ίσως ανήκαν στο κίνημα των ζηλωτών. Χαρακτηριστική είναι η περιγραφή του Μάρκου (10, 35-45) όπου τα δύο αδέλφια παρακάλεσαν τον Ιησού να τους δώσει εξέχουσα θέση στην επίγεια βασιλεία που θα ίδρυε, παρανοώντας το πραγματικό νόημα της βασιλείας που εννοούσε. Λίγο αργότερα και πριν μπει στα Ιεροσόλυμα ο Ιησούς, οι μαθητές οδηγήθηκαν σε ένα χωριό Σαμαρειτών, οι οποίοι όμως δεν τους δέχτηκαν. Τότε οι Ιωάννης και Ιάκωβος ζήτησαν από τον Κύριο να ρίξει φωτιά στην πόλη, όπως είχε κάνει ο προφήτης Ηλίας, για να τους εξολοθρεύσει (Λουκάς 9, 51-56).

Πρέπει να τονιστεί πως ο Ιωάννης ήταν αρχικώς παρών μαζί με τον Ανδρέα, στην επαφή του Ιησού με τους μέλλοντες μαθητές Του, όπου μάλιστα τον επισκέφτηκαν και στο σπίτι που διέμενε συζητώντας για πολλή ώρα (Ιω. 1, 39-40). Ο Ιωάννης μετά την κλήση του από τον Κύριο χωρίς δισταγμό άφησε την αλιεία και τον ακολούθησε (Ματθαίος 4, 21-22. Μάρκος 1, 19-20. Λουκάς 5, 1-11), ενώ μαζί με τον Πέτρο και τον Ιάκωβο αποτέλεσε το στενό κύκλο των μαθητών του Κυρίου. Ο Κύριος μάλιστα έδειχνε να τον εμπιστεύεται απερίφραστα, αφού σε αυτόν και τον Πέτρο έδωσε εντολή να ετοιμάσουν το Μυστικό Δείπνο (Λουκάς 22, 8), ενώ του εμπιστεύτηκε τη φροντίδα της μητέρας Του (Ιω. 20, 4). Σημαντικό επίσης επεισόδιο που δείχνει τη μεγάλη οικειότητα και αγάπη που του είχε ο Κύριος είναι το περιστατικό του Μυστικού Δείπνου, όπου ο Πέτρος απευθύνθηκε σε αυτόν να μεσολαβήσει, ώστε να μάθουν ποιος θα τον προδώσει. Ύστερα από τη σύλληψη του Ιησού ο Ιωάννης τον ακολούθησε μέχρι το γνωστό του αρχιερέα Καϊάφα, όπου μάλιστα μεσολάβησε να περάσει και ο Πέτρος (Ιω. 18, 16). Κάτι τέτοιο δείχνει πως πιθανώς ο Ιωάννης ανήκε σε υψηλή κοινωνική τάξη[5]. Στις Πράξεις επίσης βλέπουμε πως οι Πέτρος και Ιωάννης συνεργάζονταν στο ιεραποστολικό έργο αρκετές φορές. Έτσι μαζί συνελήφθησαν και οδηγήθηκαν ενώπιον του συνεδρίου διακηρύσσοντας την πίστη τους (Πράξεις 4, 1-23). Ο Παύλος τέλος ονομάζει τιμητικά τους Πέτρο, Ιάκωβο αδελφόθεο και Ιωάννη στύλους (Γαλάτας 2, 9).

Εξωγραφικές πηγές
Η αρχαία παράδοση της εκκλησίας γενικώς διασώζει πολλές πληροφορίες για τον Ιωάννη. Κατά τον Τερτυλλιανό, ο Απόστολος διώχτηκε στη Ρώμη. Οι διώκτες του μάλιστα τον έβαλαν σε ένα δοχείο με καυτό λάδι, από όπου βγήκε αβλαβής[6]. Στο διωγμό του Δομετιανού εξορίστηκε στην Πάτμο και εκεί έγραψε την Αποκάλυψη. Μετά το θάνατο του Δομετιανού πήγε στην Έφεσο όπου έγραψε το ευαγγέλιο και έδρασε μέχρι το θάνατο του. Ο Ειρηναίος, προγενέστερος του Τερτυλλιανού, αναφέρει πως ο απόστολος ζούσε στη δυτική Μικρά Ασία μέχρι τα χρόνια του Τραϊανού (98-117), πως έγραψε το ευαγγέλιο στην Έφεσο και πως ο Πολύκαρπος Σμύρνης διετέλεσε μαθητής του και ο Παπίας ακροατής του[7]. Κατά τον Ιερώνυμο, ο Ιωάννης έφτασε σε τόσο μεγάλη ηλικία ώστε να μη μπορεί να πηγαίνει μόνος του στο ναό και γι αυτό τον πήγαιναν οι μαθητές του, ενώ δεν είχε πια δύναμη ούτε να κηρύττει[8]. Ο Ειρηναίος τέλος μας διασώζει ιστορία που δείχνει πόσο πολύ αποστρεφόταν τους αιρετικούς. Κατ αυτή την ιστορία όταν έμαθε κάποτε ότι ο αιρετικός γνωστικός Κήρινθος είχε μπει στα λουτρά, προέτρεψε τους μαθητές του να φύγουν αμέσως από εκεί για να μην πέσει η στέγη πάνω τους[9].

Ο Ιωάννης πέθανε στην Έφεσο το 7ο έτος της βασιλείας τους Τραϊανού[10], περίπου δηλαδή το 104, σε ηλικία πιθανώς πάνω από 100 ετών. Το γεγονός αυτό δημιούργησε διάφορους θρύλους, όπως ότι τελικά δεν πέθανε αλλά ότι αναλήφθηκε, όπως οι Ηλίας και Ενώχ[11]. Επίσης πρέπει να αναφερθεί, πως οπωσδήποτε δεν ευσταθεί η άποψη ότι μαρτύρησε[12], παρά τις όποιες ιστορικές αναφορές των Φιλίππου Σιδήτη και Γεωργίου Αμαρτωλού.

Ο Ιωάννης ο «πρεσβύτερος»
Ένα από τα ζητήματα που απασχόλησε του ερευνητές έχει να κάνει με την ύπαρξη ενός προσώπου ονομαζόμενου "Ιωάννη Πρεσβυτέρου". Η διάκριση των δύο προσώπων, δηλαδή πρεσβυτέρου και θεολόγου, στηρίζεται στις περιγραφές του Παπία Ιεραπόλεως που διασώζει ο ιστορικός Ευσέβιος[13]. Συγγραφέας του Ευαγγελίου και της Αποκάλυψης, κατ αυτή την πηγή, δεν είναι ο Ιωάννης ο θεολόγος που πέθανε με μαρτυρικό θάνατο νωρίς, αλλά άλλος Ιωάννης, ο επονομαζόμενος πρεσβύτερος, που ήταν μαθητής και αυτός του Κυρίου και αυτόπτης μάρτυρας του βίου Του. Μάλιστα μερικοί ερευνητές μας αναφέρουν πως δε γίνεται ο Ιωάννης να είναι φορέας μίας τόσο υψηλής χριστολογίας, αφού μαρτύρησε -σύμφωνα πάντα με τους ίδιους ερευνητές- το πολύ μέχρι το 70. Επίσης ισχυρίζονται πως προς αυτή την κατεύθυνση συνηγορούν οι απουσίες αναφορών τόσο από τον Ιγνάτιο, όσο και από τον Πολύκαρπο, στις επιστολές τους προς Εφεσίους και Φιλιππησίους αντίστοιχα.

Παρόλα αυτά η σημερινή επιστημονική έρευνα δε συνηγορεί προς μία τέτοια κατεύθυνση[14][15]. Οι αιτιολογίες μάλιστα που αναφέρθηκαν ανωτέρω μάλλον παρουσιάζονται αδύναμες, καθώς αφενός δεν υπάρχει κανένας λόγος να γίνεται αναφορά του ονόματος μέσω των επιστολών αυτών, αφετέρου η υψηλή χριστολογία του τετάρτου ευαγγελίου είναι κάτι φυσιολογικό αφού το ευαγγέλιό του εγράφη σε αρκετά ώριμη ηλικία, έχοντας αυξημένες θεολογικές γνώσεις[16]. Άλλωστε ο ίδιος δε μαρτύρησε, αλλά πέθανε σε βαθιά γεράματα όπως μας αναφέρει η πλειοψηφία των αρχαίων συγγραφέων, με μερικούς από αυτούς να υπομνηματίζουν και τη συγγραφή του Ευαγγελίου (Ειρηναίος Λουγδούνου[17], Τερτυλλιανός[18], Ιερώνυμος[19]).

Συνοπτικά θα λέγαμε πως ο Ιωάννης είναι ο συγγραφέας του τετάρτου ευαγγελίου, πως έδρασε στη Μικρά Ασία και οπωσδήποτε την Έφεσο και έζησε μέχρι τα βαθιά γεράματα, κοιμώμενος με φυσικό και όχι μαρτυρικό τρόπο[20].

Θεολογία
Γενικά
Το Ευαγγέλιο και οι επιστολές του Ιωάννη απαρτίζουν μία θεολογική συλλογή, την οποία τη χαρακτηρίζει μία ιδιαιτερότητα. Η ιδιαιτερότητα αυτή είναι η κυριαρχία του Λόγου, δηλαδή η χριστολογία[21]. Όλα τα υπόλοιπα στοιχεία, σωτηριολογικά, εκκλησιολογικά, ανθρωπολογικά, βυθίζονται μέσα στο κεφάλαιο χριστολογία. Βέβαια η χριστολογία είναι το μείζον θέμα και των συνοπτικών ευαγγελιστών, αλλά εδώ θα λάβει μία μοναδική διάσταση, μία διαφορετική προσέγγιση και προοπτική, μία σαφώς πιο πνευματική και θεολογική μορφή και όχι τόσο ιστορική. Αυτό πιθανώς συνέβη διότι το ευαγγέλιο του Ιωάννη συνεγράφη αρκετά αργότερα, με αποτέλεσμα ο ίδιος να έχει μία πιο ξεκάθαρη εικόνα των αναγκών της εκκλησιαστικής κοινότητας, αλλά και των προκλήσεων του περιβάλλοντος το οποίο σταδιακά πλέον συνδιαμορφωνόταν με τη χριστιανική διδασκαλία. Η έξοδος λοιπόν της εκκλησίας στον ελληνιστικό κόσμο είχε συνέπειες, έδωσε όμως συνάμα και νέες προοπτικές στον ευαγγελικό λόγο, με τον Ιωάννη όχι μόνο να έχει επίγνωση του γεγονότος αυτού, αλλά να είναι υποχρεωμένος να αντιμετωπίσει τις πρώτες παραχαράξεις της αποστολικής διδασκαλίας[22][23].

Χριστολογία
Η έννοια του Λόγου στη Ιωάννεια θεολογία. Ο ρόλος των μυστηρίων
Η βασική αρχή που διέπει τη χριστολογία του Ιωάννη είναι πως ο Χριστός μόνος φανερώνει το Θεό και εξηγεί τα περί Θεού (Ιω. 1, 18). Απώτερος σκοπός δε των "σημείων" Του, είναι να πιστέψει ο κόσμος ότι είναι ο Χριστός, ο Υιός του Θεού (Ιω. 20, 31). Ο Χριστός μπορεί και αποκαλύπτει το Θεό, διότι είναι ο Λόγος του. Η έννοια του Λόγου εδώ λαμβάνεται τόσο από την ελληνική φιλοσοφία, όσο και από τη ιουδαϊκή παράδοση αφού ήδη την είχε χρησιμοποιήσει ο Φίλων ο Ιουδαίος. Η έννοια όμως λαμβάνει μία τελείως διαφορετική διάσταση καθώς στην περίπτωσή του δεν είναι απλώς μία ανυπόστατη δύναμη του Θεού, όπου χρησιμοποιείται για να δηλωθεί η συστατική και θεραπευτική των όντων θεία δύναμη, όπως στην περίπτωση του Φίλωνα[24]. Διαφοροποίηση μάλιστα υπάρχει και από την έννοια της αρχαίας ελληνικής φιλοσοφίας, αφού εκεί κατανοείται ως συνεκτική δύναμη του κόσμου και του ανθρώπου με το θεό[25]. Σε αυτή λοιπόν την περίπτωση ο λόγος δεν είναι ούτε πρόσωπο, ούτε δημιουργός. Την έννοια του λόγου τη βλέπουμε επίσης στον Πλάτωνα, που την θεωρεί ως θεμελιακό στοιχείο της κοινωνικής και πολιτικής ζωής, στον Αριστοτέλη, που υπογραμμίζεται πως η κατάκτηση του λόγου είναι ανθρώπινο ίδιον και συνάμα θεμέλιο της αρετής και της ευδαιμονίας και τη Στοά που είχε ανθρωπολογικό και κοσμολογικό περιεχόμενο[26]. Έτσι λοιπόν η θεολογία της έννοιας του Λόγου λαμβάνει μία πραγματικά νέα διάσταση, που παρά την εξωτερική σύγκλειση και δανεισμό, έχει ένα νέο σαφές θεολογικό περιεχόμενο. Ο Λόγος είναι ο Ιησούς Χριστός, ο δημιουργός του σύμπαντος, το φως και η ζωή της ανθρωπότητας, ο οποίος ενανθρωπήστηκε για τη σωτηρία του κόσμου.

Ο τίτλος Λόγος βέβαια έχει περιορισμένη χρήση στη γραμματεία του Ιωάννη αφού περιορίζεται στον πρόλογο του ευαγγελίου του, μία φορά στην πρώτη επιστολή του (1,1) και μία φορά στην Αποκάλυψη (19, 13). Είναι χαρακτηριστική όμως και πολύ σημαντική η χρήση της έννοιας στην Ιωάννεια θεολογία και επίσης πολύ εμφατική στην ομολογία του προλόγου του Κατά Ιωάννην Ευαγγελίου:

"Α´\ΕΝ ἀρχῇ ἦν ὁ Λόγος, καὶ ὁ Λόγος ἦν πρὸς τὸν Θεόν, καὶ Θεὸς ἦν ὁ Λόγος. Οὗτος ἦν ἐν ἀρχῇ πρὸς τὸν Θεόν. πάντα δι' αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ χωρὶς αὐτοῦ ἐγένετο οὐδὲ ἓν ὃ γέγονεν. ἐν αὐτῷ ζωὴ ἦν, καὶ ἡ ζωὴ ἦν τὸ φῶς τῶν ἀνθρώπων. καὶ τὸ φῶς ἐν τῇ σκοτίᾳ φαίνει, καὶ ἡ σκοτία αὐτὸ οὐ κατέλαβεν.᾿Εγένετο ἄνθρωπος ἀπεσταλμένος παρὰ Θεοῦ, ὄνομα αὐτῷ ᾿Ιωάννης· οὗτος ἦλθεν εἰς μαρτυρίαν, ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ φωτός, ἵνα πάντες πιστεύσωσι δι' αὐτοῦ. οὐκ ἦν ἐκεῖνος τὸ φῶς, ἀλλ' ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ φωτός. ῏Ην τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν, ὃ φωτίζει πάντα ἄνθρωπον ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον. ἐν τῷ κόσμῳ ἦν, καὶ ὁ κόσμος δι' αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ ὁ κόσμος αὐτὸν οὐκ ἔγνω. εἰς τὰ ἴδια ἦλθε, καὶ οἱ ἴδιοι αὐτὸν οὐ παρέλαβον. ὅσοι δὲ ἔλαβον αὐτόν, ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τέκνα Θεοῦ γενέσθαι, τοῖς πιστεύουσιν εἰς τὸ ὄνομα αὐτοῦ, οἳ οὐκ ἐξ αἱμάτων, οὐδὲ ἐκ θελήματος σαρκός, οὐδὲ ἐκ θελήματος ἀνδρός, ἀλλ' ἐκ Θεοῦ ἐγεννήθησαν. Καὶ ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας. ᾿Ιωάννης μαρτυρεῖ περὶ αὐτοῦ καὶ κέκραγε λέγων· οὗτος ἦν ὃν εἶπον, ὁ ὀπίσω μου ἐρχόμενος ἔμπροσθέν μου γέγονεν, ὅτι πρῶτός μου ἦν. Καὶ ἐκ τοῦ πληρώματος αὐτοῦ ἡμεῖς πάντες ἐλάβομεν, καὶ χάριν ἀντὶ χάριτος· ὅτι ὁ νόμος διὰ Μωϋσέως ἐδόθη, ἡ χάρις καὶ ἡ ἀλήθεια διὰ ᾿Ιησοῦ Χριστοῦ ἐγένετο. Θεὸν οὐδεὶς ἑώρακε πώποτε· ὁ μονογενὴς υἱὸς ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρός, ἐκεῖνος ἐξηγήσατο." (1, 1-18).
Ο Ιωάννης σε αυτό το ομολογιακό κατ ουσίαν κείμενο αναφέρει πως ο Λόγος είναι προαιώνιος και θείος, ότι είναι ο δημιουργός του σύμπαντος κόσμου. Ο Ιησούς Χριστός είναι η ζωή και το φως και είναι σαφώς Θεός. Ο κόσμος λοιπόν ήλθε σε ύπαρξη δια μέσω του Λόγου. Ο κόσμος όμως αν και ήλθε σε ύπαρξη δια του Λόγου δεν είχε συνείδηση του γεγονότος αυτού και της δυνάμεως αυτού (ο κόσμος αυτόν ουκ έγνω) και μάλιστα ο ίδιος ο λαός του τον αρνήθηκε (ίδιοι αυτόν ου παρέλαβον). Ο Λόγος αυτός της Παλαιάς Διαθήκης ενσαρκώθηκε, σε μία συγκλονιστική ενοίκηση, απτή και ορατή (εθεασάμεθα τη δόξα αυτού). Σαφής είναι ο στόχος του Ιωάννη εδώ, να αποκρούσει κάθε τάση δοκητισμού[27]. Η έλευση μάλιστα του Ιησού συνιστά πλήρωση του αποκαλυπτικού έργου του Θεού όπως δόθηκε στο Μωϋσή. Τελειώνει μάλιστα με μία εκπληκτική δήλωση η οποία δείχνει τη σαφή διασύνδεση και το ρόλο του Λόγου στην Παλαιά Διαθήκη. Το Θεό κανείς δεν είδε ποτέ αναφέρει ο Ιωάννης. Είναι ακατάληπτος και αόρατος, αλλά γίνεται γνωστός με τη θεία ενανθρώπηση του Λόγου. Ο Λόγος ως μονογενής υιός, που είναι θεός και υπάρχει στους κόλπους του Πατρός, είναι ο μόνος ικανός να Τον φανερώνει και να Τον εξηγεί.

Εδώ λοιπόν φανερώνεται η θεία υπόσταση του Λόγου, προκειμένου να αναφερθεί η υπόσταση του προαιώνιου Υιού του Θεού[28]. Στόχος τελικά του Ιωάννη, στη χρήση αυτού του όρου είναι να κατασταθεί σαφές ότι ο εναθρωπήσας Λόγος και ο προαιώνιος Λόγος και Υιός του Θεού, ο οποίος ενήργησε ποικιλοτρόπως κατά την Παλαιά Διαθήκη για το σχέδιο της θείας οικονομίας, είναι ο ίδιος[29]. Ο Λόγος αυτός ο οποίος έχει άναρχη ύπαρξη προς τον Πατέρα, είναι ο Μεσσίας, τον οποίον είδαν αυτοπτώς οι μαθητές Του. Είναι αυτός που θα έρθει εν δόξη για να δώσει τέλος στην ανθρώπινη τραγωδία (Αποκ. 19, 11-16).

Ο Ιησούς κατά τον Ιωάννη είναι Θεός (Ιω. 1, 1) και αυτή η θεότητα σφραγίζεται από την ιδιάζουσα σχέση με τον πατέρα του (Ιω. 5, 19-23). Μάλιστα το γεγονός ότι ο υιός έχει επιφορτιστεί με την ευθύνη να επιτελέσει το έργο του Πατρός είναι δείγμα της ισότητάς του με τον Πατέρα[30], ενώ επιβεβαιώνεται και από το ότι όποιος πιστέψει σε αυτόν θα βρει ζωή αιώνιο, ενώ όποιος απειθεί "ουκ όψεται ζωήν" (Ιω. 3, 35). Ο Υιός μάλιστα είναι ανενδεής και παντογνώστης (Ιω. 16, 30), στον οποίο ο Πατέρας έδωσε κάθε δύναμη (3, 35). Ο ίδιος είναι παντοδύναμος καθώς δεν είναι απλώς δημιουργός του παντός, αλλά γνωρίζει τα παρελθόντα (4, 17), την εσωτερική κατάσταση ων ανθρώπων (2, 24-25) να διακρίνει καταστάσεις από μακριά (1, 42. 47-50).

Στη θεολογία του Ιωάννη όμως βλέπουμε και μία υψηλή διδασκαλία που δε μένει σε απλά ηθικά κριτήρια, αλλά σε μία υψηλή χαρισματική, οντολογική πραγματικότητα. Ο Ιησούς δεν κάνει απλό κατηχητικό έργο, αλλά ανοίγει το δρόμο για την ένωση και την κοινωνία με το Θεό[31]. Η διδασκαλία του άλλωστε για τον άρτο της ζωής αξιολογείται προς την κατεύθυνση της διάνοιξης αυτής της σχέσης. Αυτή λοιπόν η σχέση πραγματώνεται με τα μυστήρια, όπως ακριβώς μυστηριακή ήταν και η θεία ενσάρκωση. Το βάπτισμα λοιπόν έχει θεμέλιο την ενσάρκωση (3, 1-15) που ανοίγει τη θύρα της βασιλείας του ουρανού (3, 5), ενώ η Θεία Ευχαριστία είναι το νέο μάννα που θρέφει το νέο Ισραήλ. Ο άρτος αυτός είναι ο ίδιος ο Ιησούς, άρτο τον οποίο αν δε φάγει ο κόσμος δε θα βρει αιώνια ζωή (6, 30-58), ενώ όποιος δε φάει από τη σάρκα Του δε θα έχει μέσα του τον Κύριο (6, 56) και άρα δεν θα επιτελείται αυτή η μυστική ένωση. Καταλαβαίνουμε δηλαδή εδώ, πως ο ευαγγελιστής μιλά για τα μυστήρια ως μία κατάσταση που πραγματώνει τη σχέση ανθρώπου και Θεού[32].

Η σχέση Πατρός-Υιού
Η σπουδαιότητα της θεολογίας του Ιωάννη έγκειται στον εγκαινιασμό μίας νέα τάσης. Πέρα δηλαδή της ταύτισης του ευαγγελίου με τον Ιησού και την απόδοση της έννοιας Λόγος στον Κύριο με απώτερο σκοπό όπως καταδείχτηκε στην ταυτοποίηση και απόδοση σαφούς υπόστασης προς το δεύτερο πρόσωπο της Αγίας Τριάδας, την επιτομή της σχέσης μεταξύ Πατρός και Υιού. Γι αυτο και η θεολογία του είναι πρωτοποριακή αν και δεν αποτελεί μία αντικειμενοποιημένη διδασκαλία, την οποία καλείται να ακολουθήσει ο κάθε πιστός για μία ανεπανάληπτη σχέση[33]. Η θεολογία του Ιωάννη σαφώς διαχωρίζει όμως την επιτομή αυτή σε δύο στάδια. Την έννοια της εσωτερικής σχέσης των δύο προσώπων, δηλαδή της θεολογικής σχέσης, καθώς και της εξωτερικής (ad extra), δηλαδή της οικονομικής.

Το ευαγγέλιο λοιπόν ταυτίζεται με τον Κύριο και η υποστατικότητα αυτού τονίζεται με τον εμφατικό βιβλικό τρόπο με την έννοια του "εγώ ειμί". Η φράση είναι σαφώς βιβλική καθότι ο Θεός διαβεβαίωσε τον Μωυσή στη βάτο ότι "εγώ ειμί ο ων" (Έξοδος 3, 14). Επίσης δηλώνει και στον ισραηλιτικό λαό πως "Εγώ ειμί ο θεός, και ουκ εστίν άλλος" (Ησαΐας 45, 22) και "άκουέ μου, Ιακώβ και Ισραήλ, ον εγώ καλώ. Εγώ ειμί πρώτος, και εγώ ειμί εις τον αιώνα" (Ησαΐας 48, 12). Εδώ λοιπόν ο Θεός ομιλεί με υποστατικό τρόπο. Και ο Θεός που ομιλεί δεν είναι άλλος από τον άσαρκο Λόγο, που φανερώνει και τον Πατέρα[34]. Ο Ιωάννης συνάμα μας αναφέρει με σαφήνεια περισσότερες από δέκα ομολογίες του Κυρίου ο οποίος αναφέρει επίσης το "εγώ ειμί" (Ιω. 4, 25-26. 6, 35. 8, 12. 8, 24. 8, 28. 10, 7-9 κ.α.). Είναι σαφές λοιπόν από τις δηλώσεις αυτές ότι η φανέρωση του Θεού δε στηρίζεται απλώς σε εικόνες και προτάσεις αλλά σε σαφή άμεση γνώση αφού ο Ιησούς, δεν είναι απλώς ένας ψιλός άνθρωπος, αλλά ο θεός ο οποίος "Ο ἦν ἀπ᾿ ἀρχῆς, ὃ ἀκηκόαμεν, ὃ ἑωράκαμεν τοῖς ὀφθαλμοῖς ἡμῶν, ὃ ἐθεασάμεθα καὶ αἱ χεῖρες ἡμῶν ἐψηλάφησαν, περὶ τοῦ λόγου τῆς ζωῆς· καὶ ἡ ζωὴ ἐφανερώθη, καὶ ἑωράκαμεν καὶ μαρτυροῦμεν καὶ ἀπαγγέλλομεν ὑμῖν τὴν ζωὴν τὴν αἰώνιον, ἥτις ἦν πρὸς τὸν πατέρα καὶ ἐφανερώθη ἡμῖν·" (Α΄ Ιωάννου 1, 1-2).

Γι αυτό και ο Πατέρας με τον Υιό είναι συνεργοί. Ο Πατήρ έστειλε τον Λόγο και δεν τον άφησε μόνο (8, 29). Τον απέστειλε ως μονογενή του υιό για να πιστεύσει ο κόσμος και να σωθεί (3, 16-17). Ο Υιός είναι συνδημιουργός του κόσμου όπως είδαμε αφού μάλιστα ο Υιός ποιεί όσα ο πατήρ ποιεί (5, 19). Ο Πατέρας μάλιστα "πάντα έδωκεν τη χειρί αυτού" (3, 35) και είναι συναΐδιοι (1, 1-2). Ο Πατήρ τελικά δοξάζεται εν των Υιώ (14, 13) και το αντίθετο (17, 22) και γι αυτό και στο πρόσωπο του Ιησού οι άνθρωποι βλέπουν το Πατέρα που είναι και οι δύο αχώριστοι. Αναφέρει χαρακτηριστικά ο ευαγγελιστής στο στόμα του Κυρίου:

"ο εωρακώς εμέ εώρακε τον Πατέρα" (14, 9)
"πιστεύετέ μοι οτι εγώ εν τω Πατρί και ο Πατήρ εν εμοί" (14, 11).
"εγώ και ο Πατήρ εν εσμέν" (10, 30)
Γι αυτο και:

"ὁ πιστεύων εἰς τὸν υἱὸν τοῦ Θεοῦ ἔχει τὴν μαρτυρίαν ἐν αὐτῷ· ὁ μὴ πιστεύων τῷ Θεῷ ψεύστην πεποίηκεν αὐτόν, ὅτι οὐ πεπίστευκεν εἰς τὴν μαρτυρίαν ἣν μεμαρτύρηκεν ὁ Θεὸς περὶ τοῦ υἱοῦ αὐτοῦ. καὶ αὕτη ἐστὶν ἡ μαρτυρία, ὅτι ζωὴν αἰώνιον ἔδωκεν ἡμῖν ὁ Θεός, καὶ αὕτη ἡ ζωὴ ἐν τῷ υἱῷ αὐτοῦ ἐστιν. ὁ ἔχων τὸν υἱὸν ἔχει τὴν ζωήν· ὁ μὴ ἔχων τὸν υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὴν ζωὴν οὐκ ἔχει." (Α΄ Ιωάννη 5, 10-12).
Η κοινωνία αυτή Πατρός και Υιού έχει πολύ σπουδαία σημασία διότι η αιώνια ζωή συντελείται στους κόλπους της θείας ενότητας κατά τον Ιωάννη (Α΄ Ιωάννου 2, 24-25). Η βάση λοιπόν όλης της Ιωάννειας θεολογίας στηρίζεται στο ότι ο Πατέρας και ο Υιός κατά την ουσία και το έργο είναι ένα[35]. Μπορεί εδώ να μην υπάρχουν οι φιλοσοφικοί όροι ουσία-φύση-πρόσωπο-υπόσταση, όμως είναι σαφείς οι εικόνες που μας προσδίδει ο Ιωάννης για μία τέτοια σχέση όπως ανωτέρω δείχτηκε. Γι αυτό και ο Ευαγγελιστής μας επισημαίνει πως:

"Καὶ ἡμεῖς τεθεάμεθα καὶ μαρτυροῦμεν ὅτι ὁ πατὴρ ἀπέσταλκε τὸν υἱὸν σωτῆρα τοῦ κόσμου. ὃς ἂν ὁμολογήσῃ ὅτι ᾿Ιησοῦς ἐστιν ὁ υἱὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ Θεὸς ἐν αὐτῷ μένει καὶ αὐτὸς ἐν τῷ Θεῷ.".
Συνάμα όμως με τη θεολογική σχέση, η οποία εξετάστηκε ανωτέρω, ο Ιωάννης εγκαινιάζει και τη σχέση της λεγόμενης οικονομικής τριάδος. Είναι χαρακτηριστικό ζητούμενο το οποίο διαφοροποιεί την ορθόδοξη και πατερική ανατολική θεολογία από τη θεολογία της Δύσης. Η θεολογία του Ιωάννη, τονίζει αυτή τη διαφορά η οποία οδηγεί στη σαφή διάκριση θεολογίας και οικονομίας, μία διαφορά που δεν διείδε ορθώς η δυτική χριστιανοσύνη με αποτέλεσμα τη θεολόγηση του Φιλιόκβε.

Σύμφωνα με τον Ιωάννη λοιπόν ο Ιησούς έχει αποσταλεί από τον Πατέρα στον κόσμο όχι για να επιτελέσει το ίδιο έργο, αλλά για να τελειώσει το κοινό τους έργο (10, 36). Είναι λοιπόν απεσταλμένος του Πατρός και τίποτα δεν επιτελεί αφ εαυτού, καθώς ποιεί όσα διδάχτηκε από τον πατέρα (2, 28). Η αποστολή όμως αυτή διαφέρει σαφώς από την αποστολή των προφητών, ενώ είναι δείγμα της αγάπης Του (Α΄ Ιωάννου 4, 9-10). Ο Υιός λοιπόν είναι αυτός ο οποίος επιτελεί τα έργα το Πατρός ανταποκρινόμενος σε μια μοναδική αποστολή, κάτι το οποίο αποδεικνύει την ιδιαίτερη σχέση μεταξύ τους.Βάση μάλιστα της οικονομικής θεώρησης είναι και εσχατολογική προοπτική του κηρύγματός του, αφού εν συνεχεία, μετά τη δική του αποστολή, ο ίδιος θα ζητήσει από τον πατέρα να στείλει το παράκλητο Πνεύμα (14, 16-17) για να ολοκληρώσει το έργο, όπου θα μείνει με την ανθρωπότητα στον αιώνα.

Πολλές φορές στην θεολογία του Ιωάννη, προτάσσεται η έκφραση του Κυρίου, ότι ο Πατήρ είναι μείζον του Ιησού (Ιω. 14, 28), με στόχο να καταδειχτεί κάποιου είδους κατωτερότητα του Υιού, έναντι του Πατρός ή και διαφορά φύσεως. Όπως όμως είδαμε ανωτέρω, σε πολλά σημεία ο Κύριος διατυπώνει με σαφήνεια την ισοδυναμία του και την ομοούσιότητά του, με αποτέλεσμα να διαφαίνεται κάποιου είδους αντίφαση. Κατά την πατερική θεώρηση όμως δεν υφίσταται. Η έννοια μείζον αφορά τον Πατέρα, ως προς το αίτιο[36][37], καθώς ο Πατήρ γεννά αενάως τον Υιό. Ο Πατήρ λοιπόν ως αίτιο της γέννησης του Υιού, καλείται μείζον κάτι που προκύπτει στη βάση του διαχωρισμού αΐδιας και οικονομικής τριάδος[38].

Πνευματολογία
Η πνευματολογία στη θεολογία του Ιωάννη εντάσσεται στα πλαίσια της εσχατολογίας. Είναι φανερό πως όταν Εκείνος θα απέλθει, θα αποσταλεί ο παράκλητος, για να μείνει ανάμεσά τους "καὶ ἐγὼ ἐρωτήσω τὸν πατέρα καὶ ἄλλον παράκλητον δώσει ὑμῖν, ἵνα μένῃ μεθ' ὑμῶν εἰς τὸν αἰῶνα" (14, 16-17). Η πνευματολογία μάλιστα του Ιωάννη εντάσσεται στο όλο θεολογικό του οικοδόμημα ως ολοκληρωμένη πνευματολογία[39]. Το Πνεύμα λοιπόν κατά τον Ιωάννη είναι πρόσωπο, το οποίο διακρίνεται από τον Υιό και τον πατέρα "ἀλλ' ἐγὼ τὴν ἀλήθειαν λέγω ὑμῖν· συμφέρει ὑμῖν ἵνα ἐγὼ ἀπέλθω. ἐὰν γὰρ ἐγὼ μὴ ἀπέλθω, ὁ παράκλητος οὐκ ἐλεύσεται πρὸς ὑμᾶς· ἐὰν δὲ πορευθῶ, πέμψω αὐτὸν πρὸς ὑμᾶς·" (16, 7). Όπως ο Υιός εστάλη από τον πατέρα έτσι και ο παράκλητος θα εκπορευθεί από τον Πατέρα (15, 26). Το Πνεύμα αυτό όμως δεν είναι μία απλή δύναμη, έχει υπόσταση και είναι το πνεύμα της αληθείας (14, 17) γιατί κατά την ουσία του είναι αλήθεια[40]. Όπως λοιπόν ο Υιός είναι αλήθεια και το Πνεύμα είναι αλήθεια, αλλά συνάμα ο Υιός και το Πνεύμα διδάσκουν (7, 14. 14, 26), μαρτυρούν (8, 14. 15, 26), κρίνουν και ελέγχουν τον κόσμο για να οδηγήσουν στη σωτηρία (3, 17-20. 16, 7-11). Ο Υιός και το Άγιο Πνεύμα εκφράζουν και επιτελούν τα έργα του Πατρός (14, 10. 16, 13). Ακριβώς λοιπόν μέσα από αυτές τις περικοπές διακρίνεται πως ενώ υπάρχει υποστατική διάκριση, υπάρχει ταυτότητα ενεργειών. Η ενέργεια τελικά των τριών προσώπων είναι μία[41]. Γι αυτό και με την έλευση του Αγίου Πνεύματος έρχεται ο ίδιος ο Χριστός, όπως ακριβώς με την παρουσία του Χριστού είναι συγχρόνως δεδομένη και η παρουσία του Πατρός (14, 10-11).

Η έννοια μάλιστα παράκλητος δηλώνει τον παρηγορητή, το διδάσκαλο, τον καθοδηγό και το σύμβουλο. Ο Χριστός όμως επίσης υπήρξε παράκλητος, γι αυτό και αναφέρει πως θα έλθει άλλος παράκλητος (14, 16). Το Πνεύμα λοιπόν αυτό δοξάζει τον Υιό και χαριτώνει τους Αποστόλους για να συνεχίσουν το αγιαστικό έργο του Σωτήρα (20, 22-23). Στο σημείο αυτό πρέπει να τονιστεί ότι:

Το Άγιο Πνεύμα είναι η ενεργός δύναμη για την ιεραποστολή της εκκλησίας κι η βάση της αυθεντίας της (20, 21-23).
Το Άγιο Πνεύμα χαρακτηρίζει τη λατρεία και είναι βάση της μυστηριακής ζωής. Αναφέρει χαρακτηριστικά ο Ιωάννης "ἀλλ' ἔρχεται ὥρα, καὶ νῦν ἐστιν, ὅτε οἱ ἀληθινοὶ προσκυνηταὶ προσκυνήσουσι τῷ πατρὶ ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ· καὶ γὰρ ὁ πατὴρ τοιούτους ζητεῖ τοὺς προσκυνοῦντας αὐτόν. πνεῦμα ὁ Θεός, καὶ τοὺς προσκυνοῦντας αὐτὸν ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ δεῖ προσκυνεῖν." (4, 23-24). Η είσοδος μάλιστα στη βασιλεία των ουρανών είναι έργο του Πνεύματος, αφού όποιος δε γεννηθεί άνωθεν, δηλαδή εν Πνεύματι Αγίω δεν θα εισέλθει στη βασιλεία (3, 5), γι αυτό και το πνεύμα είναι ζωή (6, 63).
Εκκλησιολογία
Παρότι ο Ιωάννης στο ευαγγέλιο του δε χρησιμοποιεί τον όρο εκκλησία, αλλά και την εξιδιασμένη χρήση της αναφοράς της στην Αποκάλυψη (Αποκ. 1, 4, 20. 2, 1, 8, 12) είναι περισσότερο από όλους τους ευαγγελιστές ενήμερος για την ύπαρξη και τη θέση της εκκλησίας, ως σώμα που λειτουργεί σε αντιδιαστολή με την κοινωνία των Ιουδαίων[42]. Ο Ιωάννης μάλιστα καταγράφει όχι μόνο την ιστορική, αλλά πρωτίστως τη θεολογική διάσταση των δύο μεγεθών. Ο Χριστός λοιπόν είναι η απαρχή μια νέας κατάστασης, την οποία οι Ιουδαίοι απέρριψαν με αποτέλεσμα να μείνουν εκτός αυτής. Αντιθέτως όσοι πίστεψαν "τέκνα Θεού γενέσθαι" (1, 11-12). Παρατηρούμε λοιπόν πως στον Ιωάννη υπάρχει μία διαλεκτική ένταση μεταξύ του παλαιού και του νέου. Έτσι παρατηρούμε πως η απιστία μεταλλάσσει τα τέκνα του Αβραάμ (8, 41-42) σε τέκνα διαβόλου (8, 44), ενώ αντιθέτως όσοι πιστεύουν στον Κύριο μαθητές του και μέτοχοι της αλήθειας θα αποβούν (8, 31-32). Κρηπίδα της εμφάνισης της εκκλησίας είναι το πάθος και ο θάνατός του, που στην Ιωάννεια θεολογία έχει αποφασιστική σημασία για την ύπαρξή της. Και αυτό διότι στη νέα αυτή κατάσταση οι πιστοί δέχονται το Άγιο Πνεύμα (14, 16-26. 15, 26. 16, 7). Στην θεώρηση αυτή δεν παραθεωρεί και την ύπαρξη των Αποστόλων. Αυτοί λοιπόν κλήθηκαν να μαρτυρήσουν (15, 27) περί αυτού και να δώσουν καρπό μένοντα (15, 16). Έχουν λοιπόν την ευθύνη της μεταδόσεως του ευαγγελικού λόγου. Είναι υπεύθυνοι για να συνάξουν τα τέκνα του Θεού που είναι διασκορπισμένα (11, 52) και να τα οδηγήσουν στην πίστη που συνεπάγεται υιοθεσία (1, 12). Στην υιοθεσία ο άνθρωπος οδηγείται μέσω μία νέας πνευματικής αναγέννησης (3, 5) που δεν είναι μία απλή ηθική κατάσταση αλλά μια απτή πραγματικότητα και συντελείται μέσω του βαπτίσματος. Έτσι τα μυστήρια συνδέονται με ένα σαφή εκκλησιολογικό χαρακτήρα. Το βάπτισμα και η Θεία Ευχαριστία τελικά ενσωματώνουν το μέλος στην εκκλησία και την καινή ζωή. Αυτή η καινή ζωή νοείται μόνο με ενσωμάτωση στο ίδιο το σώμα της εκκλησίας, που είναι συνάμα και το σώμα του ζώντος Χριστού. Γι αυτό και μόνο η βρώση "σώματος και αίματος" οδηγούν τον άνθρωπο στην αιώνια ζωή, αφού όποιος φάει από τη σάρκα του Κυρίου θα ενωθεί με τον Κύριο, κατά τον τρόπο που κοινωνεί αυτός με τον πατέρα (6, 57). Στα ίδια πλαίσια πρέπει να κατανοούνται κατά αναλογία οι παραβολές του Κυρίου. Οι παραβολές του καλού ποιμένα (10, 1-16) και της αμπέλου (15, 1-10) καταδεικνύουν τον τύπο της σχέσης του ιδρυτού της εκκλησίας και του ποιμνίου. Αυτός λοιπόν είναι ο ποιμήν ο καλός που θα δώσει τη ζωή του υπέρ των προβάτων, ενώ ο Κύριος είναι και η άμπελος. Όποιος λοιπόν είναι εκτός της αμπέλου και άρα το Χριστό, που συνεπάγεται την εκκλησία, αδυνατεί να βρει ζωή και να καρποφορήσει.

Ανθρωπολογία
Η κεντρική πτυχή της ανθρωπολογίας του Ιωάννη είναι η πεποίθηση ότι ο άνθρωπος βρίσκεται πάντα κάτω από τη θεία επίβλεψη[43]. Ο σαρκωθείς Υιός άλλωστε έχει "εξουσία πάσης σαρκός" (17, 2). Η έλευσή Του στον κόσμο απέβλεπε στον επαναπροσανατολισμό του ανθρώπου, στην πνευματική αναγέννησή του. Έτσι ο Χριστός, ενώνοντας την θεϊκή φύση με την ανθρώπινη, την εμβολιάζει με τα στοιχεία της θείας φύσης, τα οποία υψώνουν τον άνθρωπο σε άλλο επίπεδο ύπαρξης[44]. Σκοπός λοιπόν είναι να επιχειρηθεί μια πρώτη διατύπωση κάποιας χριστιανικής ανθρωπολογίας. Σύμφωνα με τον Ιωάννη, όσοι λαμβάνουν Αυτόν, τους δίδεται η εξουσία να κληθούν τέκνα του (1, 12). Αυτή η υιοθεσία όμως δεν εννοείται ως μία γέννηση εξ αίματος, αλλ εκ Θεού (1, 13) η οποία θέτει ως θεμέλιο την πίστη στον Χριστό (1, 12). Ο άνθρωπος λοιπόν εγκεντριζόμενος πλέον στο σώμα της ζωής, που είναι ο Χριστός, μέσα από τη νέα γέννηση, το βάπτισμα, οδηγείται στη γνώση της αλήθειας που τον ελευθερώνει από την αμαρτία (8, 44). Εκτός λοιπόν της χριστιανικής ζωής ο άνθρωπος είναι δέσμιος της αμαρτίας. Η γέννηση κατά τον Ιωάννη προϋποθέτει την πίστη, τη γνώση της αλήθειας, αλλά και την αγάπη (Α΄ Ιωάννη 3, 14-18), τη δικαιοσύνη (Α΄ Ιωάννη 2, 29) και τα αγαθά έργα (Α΄ Ιωάννη 5, 2-3). Αυτές οι αλήθειες όμως έχουν οικουμενικό χαρακτήρα, διότι στην ανθρωπολογία του δε χωρά φυλετική διάκριση, αφού η παρουσία του Χριστού ανακεφαλαιώνει ολόκληρο το ανθρώπινο γένος ώστε οι πάντες να είναι κληρονόμοι της νέας πραγματικότητας[45]. Άλλωστε το απολυτρωτικό έργο του Ιησού προσφέρεται εξίσου σε Ιουδαίους και Σαμαρείτες. Έτσι τελικά ο άνθρωπος στη θεολογία του Ιωάννη δεν είναι μία αυτοτελής οντότητα, αλλά μια οντότητα που προσδιορίζει τη ύπαρξη της σε σχέση με το πρόσωπο του Χριστού, γι αυτό και είναι βαθύτατα θεοκεντρική[46].

Εσχατολογία
Η εσχατολογία του Ιωάννη, όπως και κάθε τι στη θεολογία του, προσδιορίζεται από την εμφάνιση του Λόγου. Η εμφάνιση του Λόγου λοιπόν πλουτίζει την ιστορία με το έσχατο και το υπέρ-ιστορικό[47]. Το έσχατο στην περίπτωση του Ιωάννη, δε δηλώνει όπως στη συνήθη σχολαστική θεολογία τα τέλη της ιστορίας, αλλά τη δυναμική που αποκτά η ιστορία από τη στιγμή του πλουτισμού της από το θεάνθρωπο. Γι αυτό και μας επισημαίνει ο ευαγγελιστής πως "έρχεται ώρα και νυν εστί" (Ιω. 4, 23. 5, 25) . Το έσχατο της ιστορίας λοιπόν είναι εδώ και τώρα, αλλά συνάμα το αναμενόμενο και προσδοκώμενο. Υπάρχει λοιπόν σύγκλιση του παρόντος και του εσχάτου[48]. Έτσι αναφέρει χαρακτηριστικά ο Κύριος: "ἀμὴν ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι ἔρχεται ὥρα, καὶ νῦν ἐστιν, ὅτε οἱ νεκροὶ ἀκούσονται τῆς φωνῆς τοῦ υἱοῦ τοῦ Θεοῦ, καὶ οἱ ἀκούσαντες ζήσονται" (5, 25).

Η εσχατολογία λοιπόν του Ιωάννη βασίζεται σε τρία θεμέλια: α. την εξουσία του Υιού, β. την έννοια της ζωής, γ. την κρίση, που ενώ έρχεται είναι συνάμα δυναμικά παρούσα.

Ο Χριστός λοιπόν είναι η πηγή της ζωής, γι αυτό και όποιος ακούει τον Υιό μεταβαίνει από το θάνατο στη ζωή (5, 24-29) καθώς ο λόγος του είναι ρήματα ζωής αιωνίου (6, 68). Η ζωή αυτή η αιώνιος όμως είναι συνέπεια της κρίσεως, αφού κρίση είναι το φως που ήλθε στον κόσμο (3, 19). Η δε κρίση συμβαίνει τώρα, καθώς ο διάβολος θα εκβληθεί έξω από τον κόσμο (12, 31). Αυτή η κρίση όμως δεν πρέπει να νοείται με ανθρώπινα κριτήρια διότι ο Κύριος ήλθε να σώσει το κόσμο και όχι να τον κρίνει (3, 17). Στην πραγματική λοιπόν προσωπική ιστορία του κάθε πιστού, πραγματώνεται η υπέρβαση της κρίσεως και η μετάβαση στην εν Χριστώ ύπαρξη (5, 24). Θα υπάρξει όμως και η τελική κρίση του κόσμου. Αυτή θα είναι μία καθολική κρίση που θα οδηγήσει στη μέλλουσα και αιώνιο ζωή. Η Αποκάλυψη αποτυπώνει σαφώς το θεολογικό πρίσμα της εσχατολογίας του Ιωάννη[49]. Ο Ιωάννης λοιπόν με συμβολικές εικόνες δείχνει την εσχατολογική πορεία του ανθρωπίνου γένους μέσα σε μια τραγική πορεία. Στο τέλος ο θρίαμβος της θεϊκής δύναμης είναι αναπόφευκτος. Οι περιγραφές είναι συγκλονιστικές, καθώς προηγείται της αιωνίου βασιλείας παγκόσμια κρίση. Τα έργα και οι ημέρες τις ανθρωπότητας στέκονται ενώπιον του θρόνου του Θεού, που τώρα εν δόξη εμφανίζεται στην ιστορία. Οι εγγραμμένοι στη βίβλο τη ζωής εισέρχονται στη βασιλεία των ουρανών, αντιθέτως όσοι εκλείπουν, θα βρεθούν εκτός χάριτος. Η μέλλουσα λοιπόν ζωή για τον Απόστολο είναι η εν Χριστώ πληρότητα της ζωής. Οι δούλοι του αρνίου θα κοινωνούν μαζί Του και θα βλέπουν το πρόσωπό του: "καὶ ὄψονται τὸ πρόσωπον αὐτοῦ, καὶ τὸ ὄνομα αὐτοῦ ἐπὶ τῶν μετώπων αὐτῶν. καὶ νὺξ οὐκ ἔσται ἔτι, καὶ οὐ χρεία λύχνου καὶ φωτὸς ἡλίου, ὅτι Κύριος ὁ Θεὸς φωτιεῖ αὐτούς, καὶ βασιλεύσουσιν εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων" (Αποκ. 22, 1-5).

Υποσημειώσεις
Hochspringen ↑ Евангелие от Иоанна, синодальный перевод. Портал "Библия-центр".
Hochspringen ↑ Γλαβίνας, Οι δώδεκα Απόστολοι, σελ. 71
Hochspringen ↑ Κύριλλος Αλεξανδρείας, PG 76, 16. Ευθύμιος Ζιγαβηνός PG 129, 729
Hochspringen ↑ Γλαβίνας, Οι δώδεκα Απόστολοι, σελ. 72
Hochspringen ↑ Πατρώνος, Ελληνισμός και χριστιανισμός, σελ. 117-118
Hochspringen ↑ De praescriptione haereticorum, 36
Hochspringen ↑ Κατά Αιρέσεων 2, 22, 5 και 3, 4
Hochspringen ↑ Υπόμνημα προς Γαλάτας, κεφ. 6
Hochspringen ↑ Κατά Αιρέσεων 3, 3, 4
Hochspringen ↑ Ευσέβιος Εκκλησιαστική Ιστορία 3, 23
Hochspringen ↑ Αυγουστίνος, Εις το Κατά Ιωάννην ευαγγέλιον 124
Hochspringen ↑ Γλαβίνας, ενθ.αν., σελ. 77
Hochspringen ↑ Ευσέβιος, Εκκλησιαστική ιστορία, 3, 39, 2-7
Hochspringen ↑ Γλαβίνας, ενθ.αν., σελ. 78
Hochspringen ↑ Στ. Παπαδόπουλος, «Πατρολογία», Τόμος Α΄, σελίς 186: Εμέσως αναφέρεται η διακριτότητα των δύο προσώπων
Hochspringen ↑ Γλαβίνας, ενθ.αν., σελ. 75
Hochspringen ↑ Κατά Αιρέσεων 2, 22, 5 και 3, 4
Hochspringen ↑ De praescriptione haereticorum, 36
Hochspringen ↑ Υπόμνημα προς Γαλάτας, κεφ. 6
Hochspringen ↑ Γλαβίνας, ενθ.αν., σελ. 78
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, Ιστορία των δογμάτων, σελ. 103
Hochspringen ↑ Α. Θεοδώρου, Ιστορία των δογμάτων, τ.1, σελ. 164
Hochspringen ↑ S. Johnson, The theology of the Gospels, London 1966, παγε 65-66
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 104
Hochspringen ↑ Ηράκλειτος, Περί φύσεως, H. Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, Zurich-Berlin, 1964, page 150
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 104-105
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 106
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 107
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 107
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 107
Hochspringen ↑ Κ. Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 109
Hochspringen ↑ Νίκος Ματσούκας, Ορθοδοξία και αίρεση, σελ. 54
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 112
Hochspringen ↑ Νίκος Ματσούκας, Ορθοδοξία και Αίρεση, σελ. 89
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 115
Hochspringen ↑ Γρηγορίου Θεολόγου, Λόγοι θεολογικοί, 40, 43, PG 36, 420BC
Hochspringen ↑ Μέγας Αθανάσιος, Κατά Αρειανών 1, 58 PG 26, 133B
Hochspringen ↑ Νίκος Ματσούκας, Δογματική και Συμβολική θεολογια Β΄, σελ. 100
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 115
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ανθ.αν., σελ. 116
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ανθ.αν., σελ. 117
Hochspringen ↑ C. K. Barret, The Gospel according to st. John, London 1962 page 78
Hochspringen ↑ F.MBrown, Jean le Theologien. Sa theologien. le Christ, notre seigneur, hier, aujourd'hui, toujours, Paris 1972, σελ. 206
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ανθ.αν., σελ. 121
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 123
Hochspringen ↑ ο.π.
Hochspringen ↑ C. K. Barret, ενθ.αν., σελ. 56
Hochspringen ↑ Σκουτέρης, ενθ.αν., σελ. 123
Hochspringen ↑ Ε. Cothenet, Revelation. Apokalypse de Saint Jean, DS, 13, σελ. 453-482
Βιβλιογραφία
Απόστολος Γλαβίνας, "Οι Δώδεκα Απόστολοι", Τέρτιος, Κατερίνη 1993.
Κωνσταντίνος Σκουτέρης, "Ιστορία των Δογμάτων", τόμος Α΄, Έκδοση ιδιωτική, Αθήνα 1999.
Διαβάστε επίσης
Κατά Ιωάννην Ευαγγέλιον
Αποκάλυψις Ιωάννου
Eπιστολή Ιωάννου Α'
Eπιστολή Ιωάννου Β'
Eπιστολή Ιωάννου Γ'
Καθολικές Επιστολές
https://el.orthodoxwiki.org/%CE%95%CF%85%CE%B1%CE%B3%CE%B3%CE%B5%CE%BB%CE%B9%CF%83%CF%84%CE%AE%CF%82_%CE%99%CF%89%CE%AC%CE%BD%CE%BD%CE%B7%CF%82

Rumänisch
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Evanghelist Ioan este cunoscut și ca Ioan Teologul. A fost unul din cei Doisprezece Apostoli și a scris Evanghelia care îi poartă numele, trei epistole canonice: I Ioan, II Ioan și III Ioan și Apocalipsa. Prăznuirea sa principală este în 8 mai, apoi împreună cu cei Doisprezece Apostoli în 30 iunie, iar adormirea sa în 26 septembrie.

Viața
Sfântul Ioan a fost fiul Salomeei mironosița și al lui Zevedei, un pescar din Betsaida Galileii. Fratele său a fost Sfântul Iacov, un alt apostol.

În Evanghelia sa, el se prezintă ca fiind „ucenicul prea iubit al lui Iisus” mai degrabă decât cu numele. El a fost cel mai tânăr din cei doisprezece Apostoli și foarte apropiat Domnului. Această apropiere este adesea reprezentată în icoanele cu Cina cea de Taină, unde Sfântul Ioan se sprijină de Mântuitorul.

El a fost de față la Schimbarea la Față a Mântuitorului împreună cu Petru și cu fratele său Iacov.

Sfântul Ioan a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domițian între anii 90-95 d.Hr. și acolo a avut revelația Cărții Apocalipsei.

Minuni
Printre alte minuni în legătură cu Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, se cunoaște una care a avut loc la mormântul său:

Când avea peste o sută de ani, Sfântul Ioan a luat șapte ucenici în afara Efesului și i-a pus să sape un mormânt în formă de cruce. Apoi, Sfântul Ioan s-a așezat în mormânt și ucenicii l-au îngropat acolo de viu. Mai târziu, când mormântul său a fost deschis, trupul Sfântului Ioan nu mai era acolo.
În fiecare an, la 8 mai, din mormântul său se ridică un praf cu care bolnavii de diferite boli se vindecă.[1]
Imnografie
Tropar (glasul al 2-lea):

Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite,
grăbește de izbăvește pe poporul cel fără de răspuns,
că te primește, când cazi către Dânsul,
Cel ce te-a primit când te-ai răzimat pe pieptul Lui.
Pe Acesta roagă-L, de Dumnezeu cuvântătorule,
ca norul păgânilor cel pus asupra noastră să-l risipească,
cerându-ne nouă pace și mare milă.
Condac (glasul al 2-lea):

Măririle tale, Iubitorule de feciorie, cine le va spune?
Că verși minuni și izvorăști tămăduiri
și te rogi pentru sufletele noastre, ca un cuvântător de Dumnezeu și prieten al lui Hristos.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Apostol și Evanghelist Ioan se zugrăvește după cum urmează: În icoanele unde este zugrăvit între Apostoli, în scenele din viața Mântuitorului se pictează tânăr, fără barbă.

Atunci când se zugrăvește singur sau scriind Evanghelia, este reprezentat bătrân, pleșuv, cu barba lungă, ținând în mână cartea (Evanghelia) sa. Poartă un veșmânt verde pe dedesubt, iar veșmântul de deasupra roșu. Se mai zugrăvește împreună cu ceilalți Evangheliști în pandantivele din unghiurile dintre arcurile bolților turlei, șezând fiecare pe scaun și scriind Evangheliile, fiecare cu simbolul său. Simbolul Sf. Ioan este vulturul. [2].

Dionisie mai arată și cum se zugrăvesc imaginile din Cartea Apocalipsei [3]

Note
Hochspringen ↑ web.archive.org: St. John the Theologian
Hochspringen ↑ Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 104, 106, 109, 110, 113, 115-118, 139, 148, 149, 170, 186, 204, 212, 213, 216.
Hochspringen ↑ Loc. cit., pp 131-137.
Legături externe
(ro) Pomenirea Sfântului Slăvitului Apostol și Evanghelist Ioan
(ro) Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
(ro) Acatistul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan
(en) Holy Apostle and Evangelist John the Theologian (OCA)
(en) Repose of the Holy Apostle and Evangelist John the Theologian (OCA)
(en) The Commemoration of St. John The Evangelist (Coptic)
(en) Cave of the Apocalypse
https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Ioan

Rumänisch II
Viaţa şi ostenelile Sfîntului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist Ioan (26 septembrie)

Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie


Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan - de Dumnezeu cuvîntătorul - era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la pro-poveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti. Cînd a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd în Tabor a vrut să-şi arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd se ruga în grădină şi acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: "Şedeţi aici, pînă ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luînd cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista şi a se mîhni" (Matei 26, 36-37).

Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dînsul. Iar cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vînzătorul său şi se întrebau ucenicii, nepricepîndu-se pentru cine grăieşte. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învăţător, precum singur spune în Evanghelia sa: "Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus". Deci, Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: "Întreabă cine este despre care se vorbeşte". Şi că-zînd acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: "Doamne, cine este?" (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încît putea fără de oprelişte să se rezeme pe pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decît alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toţi lăsînd pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dînsul, şi plîngînd şi tînguindu-se cu Prea-curata şi Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar şi la cruce şi la moarte, împreună cu dînsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Şi sub cruce s-a numit de Dînsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,... văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi a zis ucenicului: "Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a lua-t-o la sine" (Ioan 19, 26-27).

Şi o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei pînă la cinstita şi slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducîndu-se cinstitul şi sfîntul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormînt, sfîntul Ioan a dus înaintea patului Ei stîlparea ce strălu-cea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunîndu-i de mutarea ei de pe pămînt pe cer.

Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Şi mergînd se mîh-nea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare, pe care le şi spusese ucenicului său Prohor. Şi dacă intrară din Ioppi în corabie, şi începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unspre-zecelea din zi şi s-a spart corabia în noaptea aceea, şi toţi cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. Iar în ceasul al şaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toţi la uscat, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plîngînd mult pentru el, s-a dus în Asia. Şi mergînd patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lîngă mare, şi s-a odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan, şi iată, din mare spumîndu-se un val, s-a trîntit de mal cu sunet tare şi a dat afară pe Ioan viu.

Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea şi a aflat pe Ioan, şi l-a ridicat pe el de la pămînt şi cuprinzîndu-se în braţe, au plîns şi au mulţumit lui Dumnezeu de toate. Aşa a petrecut sfîntul Ioan patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare înotînd, şi cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Şi intrară în sat şi cerînd pîine şi apă s-au întărit, şi s-au dus după aceea în Efes.

Intrînd ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată şi vestită pînă şi la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ţinea baia cea de obşte în cetatea aceea. Femeia aceea prinzîndu-i pe ei, i-a pus în baie să slujească şi îi chinuia rău.

Însă cu meşteşugirea sa i-a tras pe amîndoi spre slujba sa, pe Ioan ca să aprindă focul, iar pe Prohor să toarne apă. Şi au petre-cut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia aceea era un de-mon, care în toţi anii sugruma pe unul din cei ce se spăla într-însa, tînăr sau tînără. Căci, cînd se zidea baia şi s-a săpat temelia, un tînăr şi o tînără, după sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, şi de atunci începuse a se face mereu cîte o ucidere ca aceea. Apoi, s-a întîmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii. Pe cînd se spăla Domnos în baie, a năvălit asupra lui dracul şi l-a sugrumat, şi plîngere multă s-a făcut după dînsul. Şi s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înştiinţîndu-se de aceasta, era în mare întristare, cît a şi murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să învieze pe Domnos. Şi, rugîndu-se, îşi chinuia trupul său, dar n-a reuşit nimic. Iar Ioan întrebînd pe Prohor despre ceea ce se întîmpla, i-au văzut pe dînşii Romana vorbind şi a apucat pe Ioan şi a început a-l bate tare, mustrîndu-l şi ocărîndu-l. Şi aruncînd pricina morţii lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: "De nu vei învia pe Domnos, sufletul tău din trup îl voi despărţi".

Ioan, rugîndu-se, a înviat pe copil şi s-a spăimîntat duhul Romanei, zicînd că sau Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos şi-i învăţa să creadă întru Dînsul. Apoi, a înviat şi pe Dioscorid. Şi Dioscorid, Domnos şi Romana crezură în Hristos şi se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul şi se mira de ceea ce se făcuse, şi unii ziceau de Ioan şi de Prohor că sînt vrăjitori, iar alţii ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morţi. Deci, a gonit Ioan şi pe duhul cel viclean din baie, şi petreceau amîndoi în casa lui Dioscorid, întărind în credinţă pe cei din nou luminaţi, şi îi învăţa pe ei la viaţă îmbunătăţită.

Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, şi tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănţuind şi jucînd lîngă capiştea Artemidei. Iar aproape de capişte era idolul zeiţei aceleia. Suindu-se şi Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, şi mustra cu mare glas orbirea lor, că nu ştiu cui se închină şi că în locul lui Dumnezeu cinstesc pe diavolul. Iar mulţimea se umplu de mînie pentru aceasta şi arunca cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dînsul, ci întorcîndu-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga şi îndată s-a făcut arşiţă şi zăduf mare pe pămînt şi au căzut din mulţime bărbaţi ca la două sute şi au murit. Iar ceilalţi, din frica care îi cuprinsese şi-au venit în fire şi se rugau lui Ioan ca să cîştige milă, căci cutremur şi frică căzuse peste dînşii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toţi morţii au înviat şi toţi au căzut la picioarele lui Ioan şi crezînd în Hristos, s-au botezat. Şi acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani şi care sculîndu-se, a preamărit pe Dumnezeu.

Şi multe alte semne împlinindu-se de Ioan, şi străbătînd au-zul minunilor pretutindeni şi văzînd diavolul cel ce petrecea în capiştea Artemidei şi înţelegînd că are să se surpe de dînsul, a luat un chip de ostaş asupră-şi şi plîngînd cu amar, şedea la un loc anu-me. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este şi de ce plînge aşa tare. Iar el zicea: "Eu sînt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniţă, şi mi se dăduse mie ca să păzesc doi vrăji-tori care veniseră de la Ierusalim, Prohor şi Ioan, care erau osîndiţi la moarte pentru mulţimea lucrurilor rele ale lor, şi dimineaţă era să fie cu amar pierduţi, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanţuri şi din temniţă noaptea, şi am căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru dînşii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să-i caut. Şi aud că acei vrăji-tori se află aici, dar n-am ajutor ca să-i prindă pe ei cineva". Acestea zicînd diavolul, arăta o scrisoare de mărturie pentru aceea şi arăta şi o pungă mare de aur ca să o dea acelora care ar pierde pe nişte vrăjitori ca aceia.

Acestea auzindu-le oarecari ostaşi, le era jale de dînsul şi au pornit cu mulţime împotriva lui Ioan şi a lui Prohor şi, ducîndu-se în casa lui Dioscorid, îi ziceau: "Sau ne dai nouă pe vrăjitori, sau casa ta o vom arde". Iar Dioscorid voia ca mai bine casa lui să o ardă decît să le dea lor pe Apostolul cu ucenicul Prohor. Dar ştiind Ioan cu duhul că tulburarea poporului o să iasă în bine, s-a dat pe sine adunării şi pe Prohor.

Aducîndu-i cu zgomot mulţimea, ajunseră la capiştea Artemidei. Şi s-a rugat Ioan lui Dumnezeu, încît a căzut îndată capiş-tea idolească, dar n-a vătămat nici un om. Şi a zis Apostolul către diavolul cel ce şedea acolo: "Ţie îţi zic, necuratule diavole: spune cîţi ani ai de cînd petreci aici şi de ai pornit tu pe poporul acesta asupra noastră?" Iar dracul a zis: "Sînt două sute patruzeci şi nouă de ani de cînd petrec aici şi eu am pornit pe poporul acesta asupra voastră". Iar i-a zis Ioan lui: "Ţie îţi poruncesc în numele lui Iisus Nazarineanul, să nu mai petreci în locul acesta". Şi îndată a ieşit diavolul. Şi s-a spăimîntat tot poporul, şi au crezut în Hristos. Încă s-au făcut şi mai mari semne de Ioan şi multă mulţime de oameni s-au întors la Domnul.

În acea vreme Domiţian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridi-cat prigonire mare asupra creştinilor. Ioan a fost pîrît la dînsul şi, prinzîndu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întîi l-au bătut, apoi l-au adă-pat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvîntul lui Hristos: "Şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma" (Marcu 16,18).

Atunci îl aruncară într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar şi de acolo a ieşit nevătămat. Şi strigau mulţimile: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Şi Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osîndit la deportare în insula Patmos, precum şi în vis a zis Domnul lui Ioan: "Ţi se cade ţie multe să pătimeşti, şi vei fi izgonit la un os-trov, care are mare trebuinţă de tine".

Deci, luînd ostaşii pe Ioan cu Prohor, i-au dus în corabie şi începură a călători pe mare. Iar într-una din zile, călătorind ei, şezură oamenii împărăteşti la masă, şi s-au veselit avînd mulţime de bucate şi de băuturi. Dar unul dintre dînşii, tînăr fiind, jucîndu-se a căzut din corabie în mare şi s-a înecat. Atunci veselia lor întru plîngere li s-a întors şi bucuria în tînguire, pentru că nu puteau să ajute cu nimic celui căzut în adîncul mării. Dar mai ales tatăl copi-lului aceluia, fiind acolo în corabie, se tînguia foarte, şi era cît pe ce să se arunce în mare, de n-ar fi fost ţinut de alţii. Ştiind pe Ioan puternic în semne, cu de-adinsul toţi l-au rugat ca să-i ajute. Iar el a întrebat pe fiecare dintre dînşii pe care Dumnezeu cinsteşte.

Şi ziseră ei unul pe Apolon, altul pe Dia, altul pe Ercule, iar unii pe Asclepias şi alţii pe Artemida Efesului. Şi a zis către dînşii Ioan: "Atîţia zei aveţi şi nu pot să mîntuiască un om din înecare?" Şi i-a lăsat pe ei ca să fie în mîhnire pînă a doua zi. Iar a doua zi, în ceasul al treilea din zi, fiindu-i jale şi lui Ioan de pierzarea tînă-rului, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi din destul şi îndată s-a făcut fierbere în mare, şi ridicîndu-se spre corabie un val, a aruncat pe tînăr viu înaintea picioarelor lui Ioan. Acest lucru toţi văzîndu-l s-au spăimîntat şi s-au bucurat de tînărul cel întors de la înec. Iar pe Ioan au început a-l cinsti foarte şi au luat de pe dînsul lanţurile cu care era ferecat.

Altădată noaptea, în ceasul al cincilea, s-a făcut în mare o furtună grozavă, şi toţi deznădăjduindu-se de viaţa lor, strigau. Şi cînd corabia era să se sfărîme au strigat către Ioan rugîndu-l ca să-i ajute, şi să roage pe Dumnezeul său ca să-i mîntuiască din pierzarea aceea. Iar el, poruncindu-le lor să tacă, a început a se ruga, şi îndată a încetat furtuna şi s-a făcut linişte numaidecît. Unul din ostaşi era cuprins de durerea pîntecului şi, fiind aproape să moară, Apostolul l-a făcut sănătos. Apoi, la o vreme, li s-a sfîrşit apa din corabie şi mulţi slăbind de sete, erau aproape de moarte, iar Ioan a zis lui Prohor să umple vasele din mare; şi cînd erau pline vasele, a zis: "În numele lui Iisus Hristos scoateţi şi beţi". Şi scoţînd au aflat apă dulce, şi bînd s-au răcorit, şi pentru aceasta toţi s-au bote-zat şi vroiau să scoată pe Ioan din legături ca să meargă oriunde va vrea. Dar el îi sfătuia pe dînşii să-l ducă la locul ce li s-a poruncit. Şi ajungînd la ostrovul Patmos, au dat scrisoarea ighemonului. Iar Miron, socrul ighemonului, a luat pe Ioan şi pe Prohor în casa sa.

Miron avea un fiu mai mare, anume Apollonid. Acela avea în sine un drac iscoditor, care spunea cele ce vor să fie. Şi toţi aveau pe Apolonid ca pe un prooroc. Dar cînd a intrat Ioan în casa lui Miron, Apolonid s-a făcut îndată neştiut. El a fugit într-altă cetate, temîndu-se să nu izgonească Ioan dintr-însul duhul cel isco-ditor. Apoi, fiind necaz în casa lui Miron pentru Apollonid pentru că se făcuse neştiut, a venit o scrisoare de la dînsul la Miron, care îl înştiinţa că Ioan vrăjitorul l-a izgonit pe el din casă cu farmecele, şi nu poate să se întoarcă pînă ce nu va pierde pe Ioan. Iar Miron, citind scrisoarea, a alergat la ginerele său ighemonul, spunîndu-i ceea ce se făcuse. Iar ighemonul, prinzînd pe Ioan, vrea să-l dea pe el la mîncarea fiarelor.

Ioan a rugat însă pe ighemonul să-i îngăduiască puţin şi să-i dea voie să trimită el pe ucenicul său la Apollonid, făgăduindu-se că-l va întoarce acasă. Iar ighemonul n-a oprit să fie trimis uceni-cul, dar pe Ioan legîndu-l cu două lanţuri, l-a aruncat în temniţă. Şi s-a dus Prohor la Apollonid cu scrisoarea lui Ioan, în care era scris aşa: "Ioan Apostolul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, iscodito-rului duh aceluia ce petrece în Apollonid îi poruncesc: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu, şi să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din ostrovul acesta singur să fii în locuri fără de apă, iar nu întru oameni". Cînd a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apollonid, îndată a ieşit dintr-însul dracul. Iar Apollonid şi-a venit în fire, şi ca din somn deşteptîndu-se, a plecat cu Prohor, întorcîndu-se în cetatea sa. Dar nu a mers îndată acasă, ci a alergat mai întîi la Ioan în temniţă şi, căzînd la picioarele lui, îi da lui mulţumită pentru că l-a slobozit de duhul cel necurat. Şi înştiinţîndu-se părinţii, fraţii şi rudeniile de întoarcerea lui Apollonid, s-au adunat toţi, şi s-au bucurat şi l-au scos pe Ioan din lanţuri şi din închisoare.

Pentru că Apollonid a spus despre sine, zicînd aşa: "Iată, mulţi ani sînt de cînd mă odihneam pe patul meu, cuprins de un somn greu, şi un om de-a stînga patului stînd, m-a scuturat şi m-a deşteptat. Era mai negru decît un trunchi pîrlit şi putred, şi ochii lui ardeau ca luminile, şi m-am cutremurat de frică. Iar el a zis către mine: "Deschide-ţi gura ta" şi am deschis-o, şi a intrat în gura mea, şi a umplut pîntecele meu, şi din ceasul acela cunoştinţă mi-a făcut mie şi la bine şi la rău, şi pentru toate cele ce se făceau în casă. Iar cînd a intrat Apostolul lui Hristos în casa noastră, atunci mi-a zis cel ce şedea în mine: "Să fugi de aici Apollonide, ca să nu mori rău, că acest om este vrăjitor şi va să te omoare pe tine". Şi îndată am ieşit, şi am fugit în altă cetate. Iar cînd am vrut să mă întorc, nu mă lăsa, zicîndu-mi: "De nu va muri Ioan, tu nu vei pu-tea să trăieşti în casa ta".

Apoi, venind Prohor în cetatea în care eram, dacă l-am văzut pe el, îndată necuratul duh a ieşit din mine cu acelaşi chip cu care a intrat întîi în pîntecele meu. Şi m-am uşurat de multă greutate, mintea mea s-a îndreptat şi m-am făcut sănătos". Auzind acestea, toţi au căzut în faţa lui Ioan. Iar el, deschizîndu-şi gura sa, i-a învăţat pe ei credinţa cea în Domnul nostru Iisus Hristos.

Şi au crezut Miron cu femeia şi cu fiii săi, şi s-au botezat, şi s-a făcut bucurie mare în casa lui. Iar mai pe urmă şi femeia ighe-monului, Hrisippia, fiica lui Miron, a primit sfîntul botez cu fiul său şi cu toate slugile sale. Iar după dînsa Lavrentie, bărbatul ei, guvernatorul ostrovului aceluia, s-a botezat şi şi-a lepădat stăpînirea sa, ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate. Şi au petrecut Ioan cu Prohor în casa lui Miron trei ani, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Şi multe semne şi minuni au făcut acolo cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au tămăduit şi dracii au gonit, a răsturnat la pămînt numai cu cuvîntul capiştea lui Apollon cu toţi idolii lui, şi pe mulţi aducînd la credinţă, i-a botezat.

Era în părţile acelea un vrăjitor, anume Chinops, petrecînd în loc pustiu şi sfătuindu-se cu necuratele duhuri în ani îndestulaţi. Oamenii din ostrov îl aveau toţi pe acela ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile care se făceau de dînsul. Iar jertfitorii lui Apollon, mîniindu-se foarte împotriva lui Ioan pentru risipirea capiştei lui Apollon, şi pentru că i-a întors pe toţi oamenii la credinţa sa, învăţîndu-i în numele lui Iisus Hristos, s-au dus la Chinops şi s-au jeluit înaintea lui împotriva Apostolului lui Hristos, rugîndu-l pe el să izbîndească necinstirea idolilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate, fiindcă de mulţi ani petrecea în locul acela neieşitorul, ci mai mult cetăţenii mergeau la dînsul. Însă le-a făgăduit că o să trimită un duh viclean în casa lui Miron ca să ia sufletul lui Ioan şi să-l dea pe el judecăţii celei veşnice. Deci, a do-ua zi a trimis la Ioan pe un mai mare din viclenele duhuri, poruncindu-i ca să aducă la dînsul sufletul lui.

Iar diavolul, mergînd în casa lui Miron, a stat la locul unde era Ioan. Acesta însă ştiind de acel diavol, i-a zis: "Îţi poruncesc ţie, în numele lui Hristos, să nu ieşi din locul acesta pînă nu-mi vei spune pentru ce pricină ai venit aici la mine". Diavolul însă sta legat de cuvîntul lui Ioan, zicînd către dînsul: "Jertfitorii lui Apollon au mers la Chinops şi s-au rugat lui ca să meargă în cetate şi să aducă asupra ta moarte, şi n-a vrut, zicînd: "De mulţi ani trăiesc în locul acesta neieşind, şi acum oare să mă ostenesc pentru acel om ce este prost şi de nimic? Ci mergeţi şi vă vedeţi de treabă în calea voastră, iar de dimineaţă eu voi trimite un înger al meu, care va lua sufletul lui şi-l va aduce la mine, şi eu îl voi da pe el judecăţii celei veşnice". Şi a zis Ioan către diavolul acela: "Te-a mai trimis pe tine vreodată undeva ca să iei suflet omenesc şi să-l aduci la dînsul?" Şi a zis diavolul: "Am fost trimis de am omorît, dar suflet n-am luat". Iar Ioan zise: "Dar pentru ce îl ascultaţi pe el?" Şi diavolul zise: "Toată puterea satanei este întru dînsul şi are învoire cu boierii noştri şi noi cu dînsul sîntem şi Chinops ne ascultă pe noi, şi noi pe el". Apoi i-a zis Ioan: "Eu, Apostolul lui Iisus Hristos, îţi poruncesc ţie, duhule viclean, să nu mai intri în locuinţele omeneşti, nici să te mai întorci la Chinops, ci să ieşi şi să te munceşti afară din ostrovul acesta. Şi îndată a ieşit diavolul din ostrov. Iar Chinops, văzînd că nu se întoarce duhul, a trimis pe altul, dar şi acela a pătimit tot aşa. Apoi pe alţi doi din mai marii întunericului a trimis, şi a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, ca să-i aducă răspuns lui. Intrînd un diavol la Ioan, şi pătimind aceleaşi ca şi cei ce au mers mai întîi, iar celălalt diavol care stătea afară, văzînd nevoia tovarăşului său, a fugit la Chinops şi i-a spus ceea ce se făcuse. Chinops s-a umplut de mînie pentru aceasta, şi luînd toată mulţimea diavolească, a mers în cetate, şi s-a bucurat toată cetatea văzînd pe Chinops şi toţi mergînd, i se închinau lui. Aflînd pe Ioan că învăţa poporul, s-a umplut de multă mînie, şi a zis către popor: "Oameni orbi, de ce aţi rătăcit din calea adevărului? Ascultaţi-mă pe mine. De este drept Ioan şi de sînt drepte cele grăite de dînsul, să vorbească cu mine şi să facă acel fel de minuni, pe care şi eu le voi face, şi veţi vedea cine din noi este mai mare: Ioan sau eu? De va fi el mai mare decît mine, voi crede şi eu cele grăite şi făcute de dînsul".

Şi luînd Chinops pe un tînăr, i-a zis lui: "Tinere, dar viu este tatăl tău?" Iar el i-a răspuns lui: "A murit". Şi a zis Chinops: "Cu ce moarte a murit?"Acela a zis: "Corăbier a fost şi spărgîndu-se co-rabia, s-a înecat în mare". Şi a zis Chinops către Ioan: "Acum să-ţi arăţi Ioane puterea ta! Ca să credem cele zise de tine, să pui pe tată viu înaintea fiului său". Şi a zis Ioan: "Nu m-a trimis pe mine Hristos ca să ridic pe cei morţi din mare, ci pe oamenii cei amăgiţi să-i învăţ". Şi a zis Chinops tuturor oamenilor: "Măcar acum să mă credeţi pe mine că Ioan este înşelător şi vă amăgeşte pe voi. Prin-deţi-l pe el şi-l ţineţi, pînă ce voi aduce pe tatăl tînărului viu. Şi ţinură pe Ioan. Chinops şi-a întins mîinile şi a lovit cu ele şi a făcut plesnet în mare, şi toţi temîndu-se, s-a făcut nevăzut la ochii lor. Şi toţi şi-au ridicat glasurile lor, zicînd: "Mare eşti Chinopse". Şi de năprasnă a ieşit Chinops din mare, ţiind precum a zis pe tatăl tînă-rului, şi toţi se mirară.

Şi a zis Chinops: "Oare acesta este tatăl tău ?" Şi a zis tînărul: "Aşa Doamne", şi s-au închinat toţi lui Chinops. Şi popoa-rele căutau să ucidă pe Ioan, dar i-a oprit pe ei Chinops, zicîndu-le: "Cînd veţi vedea mai mari decît acestea, atunci să fie chinuit". Şi chemînd pe alt om i-a zis lui: "Dar tu ai avut fii?". "Da, Doamne, dar din zavistie l-a ucis cineva". Şi îndată a strigat Chinops, che-mînd pe nume pe ucigaş şi pe cel ucis, şi amîndoi au stat de faţă. Şi a zis Chinops omului aceluia: "Oare acesta este fiul tău?" Şi a zis omul: "Da, Doamne". Şi a zis Chinops lui Ioan: "Ce te minu-nezi Ioane?" Şi i-a zis Ioan: "Eu de aceasta nu mă minunez". Şi a zis Chinops: "Mai mari decît acestea vei vedea, şi atunci te vei minuna, şi nu vei muri pînă ce te voi înfricoşa pe tine cu semnele". Şi a zis Ioan lui Chinops: "Semnele tale de grabă se vor strica". Iar mulţimea auzind un cuvînt ca acesta, s-a repezit asupra lui Ioan, şi l-a bătut foarte mult, pînă cînd a crezut că este mort. Şi a zis Chi-nops către popor: "Lăsaţi-l neîngropat, ca să-l mănînce păsările cerului". Şi se duseră toţi de la acel loc, bucurîndu-se cu Chinops. Iar dupa aceasta, auzind Chinops că Ioan învaţă la locul ce se numea aruncare de pietre, a chemat pe un diavol cu care făcea vrăji. Şi mergînd la locul acela, a zis lui Ioan: "Gîndesc că mai multă ruşine şi înfruntare să-ţi fac ţie şi pentru aceea te-am lăsat viu. Să vii însă la nisipul mării şi vei vedea puterea mea, şi te vei ruşina". Şi urmau după dînsul acei trei diavoli, de care se părea poporului că Chinops i-a înviat din morţi. Şi lovind tare, cu plesnet mîinile sale, s-a afundat şi de la ochii tuturor s-a făcut nevăzut.

Iar mulţimea a strigat: "Mare eşti Chinopse şi nu este altul mai mare decît tine!". Iar Ioan a poruncit diavolilor celor ce în o-menesc stau, să nu se ducă de la dînsul, şi s-a rugat Domnului ca să nu se socotească întru cei vii Chinops, şi aşa a fost.

Pentru că deodată s-a tulburat marea, şi fierbea cu valurile, şi n-a mai ieşit Chinops din mare, ci a rămas acolo în adîncul mării, precum Faraon cel de demult, afundîndu-se ticălosul. Iar dia-volilor acelora pe care îi socotea poporul că sînt oameni sculaţi din morţi, le-a zis Ioan: "Întru numele lui Iisus Hristos celui răstignit, şi a treia zi înviat, să ieşiţi din ostrovul acesta". Şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Iar poporul stăruia, aşteptînd pe Chinops trei zile şi trei nopţi pe nisip, pînă cînd de foame şi de sete, şi de arşiţa soarelui, cei mai mulţi dintr-înşii au slăbit şi zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit. Iar pe oamenii aceia, miluindu-i Ioan şi ru-gîndu-se pentru mîntuirea lor, şi vorbindu-le mult despre credinţă, le-a înviat copiii, le-a tămăduit pe neputincioşii lor, şi toţi apropiindu-se, cu un gînd la Domnul s-au botezat şi s-au dus la casele lor, slăvind pe Hristos. Iar Ioan a mers în casa lui Miron şi mergînd adeseori la popor, îi învăţa în numele lui Iisus Hristos.

Odată, a găsit lîngă cale un om bolnav zăcînd, cuprins cum-plit de fierbinţeală, şi l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzîndu-l un iudeu, anume Filon, care se întreba cu dînsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa sa. Şi era femeia lui leproasă. Aceasta a căzut la Apostol şi îndată s-a tămăduit de lepră şi a crezut în Hristos. Atunci şi iudeul însuşi a crezut şi a primit sfîntul botez în casa sa. După aceasta sfîntul Ioan a ieşit la tîrg şi s-a adu-nat la dînsul poporul ca să asculte din gura lui învăţătura cea mîntuitoare. Apoi au venit şi jertfitorii idoleşti, dintre care unul ispitindu-l pe sfîntul, a zis: "Învăţătorule, am un fiu olog de amîn-două picioarele, mă rog ţie să-l tămăduieşti pe el şi de-l vei tămă-dui voi crede şi eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduieşti". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Pentru ce ispiteşti aşa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleşugul inimii tale?"

Zicînd acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: "În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te şi vino la mine". Iar el sculîndu-se, îndată a venit la sfîntul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amîndouă picioarele şi a căzut la pămînt de cumplită durere, şi striga rugînd pe sfîntul: "Miluieşte-mă sfinte al lui Dumnezeu şi mă tămăduieşte cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El". Deci, milostivindu-se sfîntul, a făcut pe jertfitor sănătos şi învăţîndu-l credinţa, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos.

A doua zi, Ioan a mers la un loc unde un om zăcea, avînd neputinţa udului, şi nu se sculase de pe patul său şaptesprezece ani. Pe acesta Apostolul l-a tămăduit cu cuvîntul şi l-a luminat cu sfîn-tul botez. Apoi, în acea zi, a trimis la Ioan Antipatul care se dusese la Lavrentie, ginerele lui Miron, rugîndu-l foarte mult să vină în casa lui, căci femeii lui, fiind însărcinată, îi venise ceasul naşterii şi suferea cumplit neputînd să nască.

Sfîntul a mers degrab şi numai cît a păşit cu piciorul pe pra-gul casei, îndată femeia a născut şi i s-a uşurat durerea. Văzînd aceasta Antipatul, a crezut în Hristos cu întreagă casa sa. Apoi, pe-trecînd acolo Ioan trei ani, s-a dus în altă cetate, care era la cincizeci de stadii depărtare, în care locuitorii erau întunecaţi cu întunerecul închinării la idoli.

Intrînd el acolo, a văzut pe popor făcînd praznic idolilor şi pe nişte tineri legaţi şi a întrebat pe unul din cei ce stăteau acolo: "Pentru ce sînt legaţi tinerii aceştia?" Omul acela i-a răspuns: "Avem pe marele Dumnezeu Lup, căruia acum îi săvîrşim praznicul, deci aceluia or să i se junghie tinerii aceştia spre jertfă". Ioan a rugat pe omul acela ca să-i arate şi lui pe acel Dumnezeu al său. Iar el a zis: "De vrei să-l vezi pe el, să aştepţi pînă la al patrulea ceas din zi, şi vei vedea jertfitorii cu poporul mergînd la locul unde se arată Dumnezeu, vei merge şi tu cu dînşii şi vei vedea pe Dumnezeul Lup". Iar Ioan i-a zis: "Te văd pe tine om bun, iar eu sînt nou-venit aici, mă rog ţie ca tu însuţi să mă duci îndată la acel loc, căci doresc foarte mult să văd pe dumnezeul vostru şi de mi-l vei arăta, îţi voi da un mărgăritar de mare preţ". El, luînd pe Ioan, l-a dus şi i-a arătat un loc de luncă noroios şi plin de apă şi i-a zis: "De aici iese Lupul, dumnezeul nostru, şi se arată la popor". Ioan aştepta deci ieşirea acelui dumnezeu şi, iată, aproape de al patrulea ceas din zi, s-a arătat diavolul în chip de lup prea mare, ieşind din apă, pe care sfîntul Ioan, cu numele lui Hristos legîndu-l, l-a întrebat: "De cîţi ani locuieşti aici?" Diavolul i-a răspuns: "De şap-tezeci de ani". Iar Apostolul lui Hristos a zis: "Îţi poruncesc ţie în numele Tatălui, şi al Fiului şi al sfîntului Duh, să ieşi din ostrovul acesta şi să nu mai vii niciodată aici!" Şi îndată diavolul s-a stins. Omul acela, văzînd ceea ce se făcuse, s-a spăimîntat şi a căzut la picioarele sfîntului. Iar el l-a învăţat pe dînsul sfînta credinţă şi i-a zis: "Iată, îţi dau mărgăritarul pe care ţi l-am făgăduit ţie". În acea vreme jertfitorii au ajuns la locul acela cu tinerii cei legaţi, avînd cuţite în mîinile lor şi popor mult cu dînşii şi aştepta ieşirea lupului, vrînd să-i junghie pe tineri spre mîncarea lui. Dar după ce au aşteptat mult, neputînd să mai îngăduiască, s-a apropiat de dînşii Ioan şi i-a rugat să dezlege pe tinerii cei nevinovaţi, că iată nu-i Lupul Dumnezeul vostru. Acesta era diavol, pentru că puterea lui Iisus Hristos l-a biruit pe el şi l-a alungat. Ei, auzind că a pierit Lu-pul s-au înfricoşat, şi aşteptînd mult pe dumnezeul lor şi neaflîn- du-l, au dezlegat pe tineri şi i-au lăsat slobozi, sănătoşi. Atunci sfîntul a început a le propovădui pe Hristos şi a le arăta greşeala lor, din care mulţi crezînd, s-au botezat.

Era în acea cetate o baie, în care spălîndu-se fiul jertfitorului lui Zeus, a fost sugrumat de diavolul cel ce petrecea acolo. Auzind aceasta tatăl lui, a alergat cu mare plîngere la sfîntul, rugîndu-l ca să-l învieze pe fiul său, făgăduind să creadă în Hristos. Sfîntul a mers cu dînsul şi a înviat pe mort cu numele lui Hristos. A între-bat apoi pe tînăr care a fost pricina morţii lui. El a răspuns: "Spă-lîndu-mă, a ieşit ceva negru din apă, m-a apucat şi m-a sugrumat". Deci, sfîntul cunoscînd că diavolul locuieşte în baia aceea, l-a jurat pe el şi l-a întrebat: "Cine eşti tu şi de ce locuieşti aici?" Diavolul a răspuns: "Eu sînt acela pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie şi stau aici de şase ani supărînd poporul". Atunci sfîntul l-a izgonit pe el şi din hotarul acela. Văzînd aceasta, jertfitorul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul şi cu toată casa sa.

După aceasta a ieşit Ioan puţin la tîrg, unde s-a adunat lu-mea din toată cetatea ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu. Şi iată o femeie a căzut la picioarele lui, rugîndu-l cu lacrimi să-i tămă-duiască pe un îndrăcit fiu al ei, pentru care îşi cheltuise mai toată averea la doftori. Sfîntul a poruncit ca să-l aducă la dînsul, şi cum au spus îndrăcitului trimişii că îl chiamă Ioan, îndată a ieşit diavolul dintr-însul şi venind sănătos la sfîntul a crezut în Hristos şi s-a botezat cu maica sa.

În aceeaşi cetate era o capişte vestită a idolului Dionisie, pe care închinătorii de idoli îl numeau tată slobod. La praznicul acestuia, adunîndu-se acolo bărbaţi şi muieri, dănţuiau cu mîncări şi băuturi. Şi îmbătîndu-se, făceau fărădelegi mari în cinstea spurcatului idol. Acolo mergînd Ioan în vremea praznicului lor, îi mus-tra pentru spurcata lor sărbătoare.

Iar jertfitorii - care erau foarte mulţi - prinzîndu-l pe el, l-au bătut şi trăgîndu-l afară, l-au tîrît lăsîndu-l legat şi s-au întors iar la dănţuirile lor. Apoi, Sfîntul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu le rabde lor o fărădelege ca aceea, şi îndată capiştea a căzut din temelie şi i-a ucis pe toţi jertfitorii. Iar ceilalţi tremurînd, dezlegară pe sfîntul şi-l rugau pe el să nu-i piardă şi pe dînşii cu ceilalţi. În aceeaşi cetate era un vrăjitor vestit anume Nuchian. Acesta, înştiinţîndu-se de căderea capiştei şi de pierzarea jertfitorilor, s-a mîniat foarte şi venind la Sfîntul Ioan i-a zis: "Nu ai făcut bine că ai stricat capiştea lui Dionisie şi ai pierdut pe jertfitorii lui, căci tot poporul se mînie foarte împotriva ta pentru aceasta. Deci, rogu-mă ţie ca să-i înviezi pe ei, precum ai înviat pe fiul jertfitorului în baie şi eu voi crede în Dumnezeul tău". Răspuns-a sfîntul: "Pricina pierzării lor le-a fost fărădelegea lor. Pentru aceea nu sînt vrednici ca să vieţuiască aici, ci să se muncească în iad". Răspuns-a Nuchian: "De nu poţi tu să-i înviezi, iată eu cu numele idolilor mei voi face să învieze credincioşii zeilor, şi capiştea o voi alcătui întreagă. Dar atunci nici tu nu vei scăpa de moarte".

Aceasta zicînd, se despărţiră. Ioan s-a dus să înveţe poporul, iar Nuchian s-a dus la locul capiştei cea căzută, şi a înconjurat-o pe ea vrăjind. Şi a făcut aceasta: Că stătură doisprezece diavoli în chipul jertfitorilor celor ucişi, cărora le-a poruncit ca să meargă după dînsul şi să ucidă pe Ioan. Şi ziseră diavolii: "Noi nu numai a-l ucide nu putem, ci nici a ne arăta la locul unde este el. Iar de vrei ca să moară Ioan, mergi şi să aduci aici poporul, ca văzîndu-ne pe noi să se mînie asupra lui Ioan şi să-l piardă pe el".

Deci, ducîndu-se Nuchian, a aflat mult popor ascultînd învăţătura Sfîntului Ioan, cărora Nuchian cu mare glas a strigat: "O, nepricepuţilor, pentru ce v-aţi dat pe voi străinului acestuia care a pierdut capiştea voastră cu jertfitorii şi pe voi să vă amăgească? De-i veţi da lui luare aminte, o să vă piardă. Veniţi cu mine, şi veţi vedea pe jertfitorii voştri, pe care eu i-am înviat. Încă şi capiştea voastră cea risipită, înaintea ochilor voştri o voi ridica, lucru pe care Ioan nu poate să-l facă". Iar poporenii, ca nişte fără de minte fiind, au lăsat pe Ioan, şi cu toţii au mers după dînsul. Sfîntul însă, pe altă cale, a ajuns cu Prohor înaintea lor acolo unde diavolii aceia erau în chip de jertfitori înviaţi. Deci, văzînd diavolii pe Ioan îndată au pierit, şi iată Nuchian a venit cu poporul. Şi fiindcă n-a aflat pe diavoli s-a supărat foarte, şi iar a început a înconjura capiştea cea risipită, vrăjind şi chemîndu-i pe dînşii, dar nimic n-a izbutit. Apoi a înserat şi mîniindu-se poporul, voia să ucidă pe Nuchian, pentru că i-a amăgit şi i-a înstrăinat de sfîntul. Iar alţii au zis: "Luîndu-l, să-l ducem pe el la Ioan, şi ce ne va zice nouă acesta, aceea să-i facem".

Auzind aceasta sfîntul, a apucat pe aceeaşi cale înaintea lor, şi a ajuns la locul acela cel dintîi, unde poporul, aducînd pe Nu-chian înaintea sfîntului, a zis: "Acest amăgitor şi vrăjmaş al tău a gîndit să te piardă! Ce zici să-i facem?" Sfîntul le-a zis: "Să-i daţi drumul ca să se pocăiască!"

A doua zi Ioan învăţa iar poporul să creadă în Hristos şi mulţi dintre dînşii crezînd, se rugau ca să se boteze de Ioan. Dar cînd Ioan i-a dus la rîu, Nuchian a prefăcut cu farmecele sale apa în sînge. Sfîntul a orbit cu rugăciunea pe Nuchian, şi făcînd apa iar curată a botezat într-însa pe toţi cei ce au crezut.

Cu aceasta biruindu-se Nuchian, şi-a venit în simţire şi, căindu-se cu adevărat, a rugat pe Apostolul să-i fie milostiv lui. Iar sfîntul, văzîndu-i pocăinţa lui, l-a învăţat din destul şi l-a botezat şi îndată a văzut şi a dus pe Ioan în casa sa, în care cînd a intrat Ioan, deodată toţi idolii, care erau în casa lui Nuchian, au căzut şi s-au sfărîmat ca praful. Această minune văzînd-o casnicii lui s-au înfricoşat şi crezînd, s-au botezat cu toţii.

Era o femeie văduvă în cetatea aceea, bogată şi frumoasă, anume Procliania. Aceasta avînd un fiu frumos la vedere, cu nu-mele Sosipatru, s-a aprins prin diavolească lucrare asupra lui, şi se sîrguia cu totul să-l tragă pe el la a ei fărădelege. Dar fiul ei, price-put fiind şi urînd-o pe ea pentru nebunia aceea, a fugit de dînsa, şi a mers la locul unde Sfîntul Ioan învăţa atunci şi asculta cu dulceaţă cuvintele apostolului. Iar Ioan cu Duhul Sfînt, pe toate cele de dîn-sul gîndite văzîndu-le, l-a luat deoparte şi-l învăţa să-şi cinstească mama, numai să nu o asculte la lucrul cel neiertat de lege, nici să spună cuiva de aceasta, ci să acopere greşeala mamei sale. Dar Sosipatru n-a vrut să se întoarcă în casa mamei sale, cu toate că a patra zi aflîndu-l Procliania, l-a apucat de haină şi-l trăgea cu sila acasă.

La acest ţipăt a sosit Antipatul, care nu de mult venise în ce-tatea aceea, şi a întrebat pentru ce femeia trage aşa pe acel tînăr. Iar mama, ascunzîndu-şi gîndul său cel fărădelege, a aruncat cleve-tire asupra fiului, cum că ar fi vrut să-i facă ei silă, şi-şi rupea părul său cu plîngere răcnind. Acestea auzindu-le Antipatul, a crezut minciuna ei şi a judecat pe nevinovatul Sosipatru, osîndindu-l să-l coasă într-un sac de piele, cu cumplite jivini, şi să-l arunce în mare. Înştiinţîndu-se de aceasta, Ioan a mers la Antipatul, unde a dat pe faţă nedreapta judecată şi mustrîndu-l că a osîndit la moarte pe nevinovatul tînăr, necercetînd bine pricina. Iar Procliania a grăit şi asupra sfîntului, cum că acest amăgitor a învăţat pe fiul ei la aceas-tă răutate. Auzind aceasta Antipatul, a poruncit ca în acelaşi sac cosîndu-l şi pe Sfîntul Apostol cu Sosipatru şi cu felurite de jivini, să-i înece. Iar sfîntul s-a rugat, şi îndată s-a cutremurat pămîntul. Şi mîna Antipatului, aceea cu care a arătat asupra sfîntului, s-a uscat. Iar Proclianei i s-au uscat amîndouă mîinile şi ochii i s-au întors.

Văzînd acestea, judecătorul s-a spăimîntat foarte tare şi toţi cei ce erau acolo au căzut la pămînt de frică. Şi a rugat pe Ioan să-l miluiască pe el şi să-i tămăduiască mîna cea uscată. Iar Ioan, învăţîndu-l despre dreapta judecată şi despre credinţa cea în Hristos, l-a tămăduit şi l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Şi aşa s-a mîntuit de ispită şi de moarte nevinovatul Sosipatru, iar judecătorul a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

De frica aceea Procliana a fugit la casa sa, avînd asupra sa pedepsirea lui Dumnezeu. Iar apostolul luînd pe Sosipatru, au mers împreună la casa ei. Insă Sosipatru nu vrea să meargă la mama sa. Dar Ioan îl învăţa să nu fie rău, încredinţîndu-l că de acum nu va mai auzi de la mama sa nici o fărădelege pentru că s-a înţelepţit, care lucru s-a şi întîmplat. Cînd au intrat în casa ei apostolul cu Sosipatru, Procliania a căzut îndată la picioarele apostolului, mărturisindu-se cu plîngere şi căindu-se de toate greşelile. Şi tămăduind-o de durere şi învăţînd-o la credinţă şi la curăţie, apostolul a botezat-o cu toată casa ei. Şi aşa înţelepţindu-se Procliania, şi-a petrecut zilele sale în mare pocăinţă.

În aceea vreme a fost ucis împăratul Domiţian († 96), iar după dînsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toţi cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberîndu-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos.

Înştiinţîndu-se creştinii cei din Patmos de un aşa gînd, l-au rugat să nu-i părăsească pe ei pentru totdeauna desăvîrşit. Apoi, dacă sfîntul n-a vrut să rămînă cu dînşii, ci a dorit să se întoarcă la Efes, atunci l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scri-s-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învăţăturii sale. Căci odi-nioară, poruncind post pentru toţi, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor şi a ieşit din cetate ca la cinci stadii, şi s-a suit într-un mun-te înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare şi fulgere şi s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pămînt de frică. Ioan, întorcîndu-se la dînsul, l-a ridicat şi l-a pus de-a dreapta sa şi i-a zis: "Să scrii cele ce vei auzi din gura mea". Şi iar ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat şi după rugăciune a început a grăi "La început era Cuvîntul" şi celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Şi a scris sfînta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorîndu-se din munte, şi a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creştinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintîi a ţinut-o la sine. În acelaşi ostrov a scris sfîntul Ioan cu mîna sa şi Apocalipsa, pentru că postind în munte cîteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, şi prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioşilor.

Mai înainte de plecarea sa din ostrovul acela, a înconjurat cetăţile şi satele cele dimprejur întărind pe fraţi în credinţă. Şi i s-a întîmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dînsul, rugîndu-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzînd că are să cîştige suflete omeneşti, a mers în casa jertfitorului şi a zis fiului celui orb: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!" Şi îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos şi s-a botezat cu fiul său.

În toate cetăţile acelui ostrov sfîntul Ioan a aşezat bine sfintele biserici, punîndu-le lor episcopi şi preoţi, şi invăţîndu-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au pe-trecut pe el credincioşii cu plîngere şi cu tînguire multă, nevrînd să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrînd în corabie şi dîndu-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Apoi ajungînd el la Efes, l-au întîmpinat credincioşii cu negrăită bucurie, strigînd şi zicînd: "Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului" şi l-au primit cu cinste. Şi aici petrecînd n-a încetat niciodată lucrul, învăţînd totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mîntuirii.

Încă nu se cuvine a tăcea şi pe aceasta, pe care ne-o mărtu-riseşte Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe cînd umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tînăr pornit din fire a face binele, pe care luîndu-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrînd să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tînărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luînd pe tînăr, l-a învăţat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dînsul, aşa pre-cum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tînărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura.

Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tîlharii, care luîndu-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcîndu-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tînăr că s-a îndărătnicit şi s-a făcut tîlhar, a zis către episcop: "Să-mi dai ama-netul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mîini credincioase. Să-mi aduci tînărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu". Iar episcopul a zis cu plîngere: "A pierit tînărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tîlhărie pe la drumuri". Iar Ioan a zis episcopului: "Oare aşa se cădea ţie să pă-zeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut". Şi plecînd, cînd a sosit Ioan la tîlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzînd tînărul pe Sfîntul Ioan s-a ruşinat şi, sculîndu-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitîndu-şi bătrîneţile sale, alerga după dînsul strigînd: "Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te dez-nădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine".

Apoi întorcîndu-se tînărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfîntului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătîndu-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutîndu-l şi luîndu-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.

Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tînărul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi cîştigînd iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

În aceeaşi vreme era un creştin, care ajunsese în mare sărăcie, şi neavînd cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărît din prea mare nelinişte să se sinucidă, rugînd pe un ferme-cător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaş al creştinilor şi prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creştinul, luînd de la dînsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială şi se temea, neştiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnînd cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos şi nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luînd-o, a mers la casa lui. Gîndindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia şi l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Şi iar a alergat la evreu, arătîndu-i-se lui sănătos şi ocă-rîndu-l că este neiscusit în meşteşugul său.

Iar evreul, cutremurîndu-se, l-a întrebat ce făcea cînd o bea El îi zise: "Nimic altceva decît numai cu sfînta Cruce am însemnat paharul". Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrînd să afle adevărul, a dat din aceeaşi otravă unui cîine, care bînd din ea îndată a murit înaintea lui.

Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creştin, spunîndu-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfîntul l-a învăţat pe evreu să creadă în Hristos şi l-a botezat. Iar creştinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fîn, pe care Apostolul cu semnul Crucii şi cu rugăciunea prefăcu în aur fînul, poruncindu-i ca din acel aur să-şi plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-şi hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, şi pe-trecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulţime la Hristos şi a făcut nenumărate minuni.

Împlinindu-se toţi anii lui o sută şi cîţiva, a ieşit din casa lui Domnos cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergînd la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducîndu-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpînd ucenicii un mormînt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să pe-treacă pînă la sfîrşitul său. Învăţîndu-şi ucenicii şi sărutîndu-i le-a zis: "Trăgînd pămîntul, mama mea, acoperiţi-mă". Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l pînă la genunchi. El iar sărutîndu-i pe ei l-au acoperit pînă la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plîngînd foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropînd mormîntul, n-au aflat nimic. Plîns-au foarte mult şi rugîndu-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormîntul lui se arăta praf subţire, în opt zile ale lunii mai, şi tămăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

Despre anii cîţi a vieţuit sfîntul Apostol Ioan nu se ştie exact. Unii scriu că a trăit 120 ani, iar alţii zic 105 şi şapte luni; se ştie însă că a trăit mai mult de o sută de ani.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-26-sf_apostol_si_evanghelist_ioan.html

Serbisch
SAINT JOHN THE THEOLOGIAN, APOSTLE AND EVANGELIST

John was the son of Zebedee the fisherman and Salome the daughter of Joseph, the betrothed of the Holy Theotokos. Called by the Lord Jesus, John immediately left his father and his fishermen's nets and, with his brother James, followed Christ. From then on, he was not separated from his Lord until the end. With Peter and James, he was present at the raising of Jairus's daughter and the Transfiguration of the Lord. At the Last Supper, he inclined his head on Jesus' breast. When all the other apostles had abandoned the crucified Lord, John and the Holy Mother of God remained beneath the Cross. In obedience to the Lord, he was as a son to the Holy Virgin Mary, and carefully served and watched over her until her Dormition. After her Dormition, John took his disciple Prochorus to preach the Gospel in Asia Minor. He lived and labored mostly in Ephesus. By his inspired preaching and miracles he converted many to Christianity and shook paganism to its foundation. The embittered pagans bound him and sent him to Rome, to face Emperor Dometian. Dometian had him tortured and flogged, but neither the bitterest poison he was given to drink, nor the boiling oil into which he was thrown, did him any harm. This terrified the emperor and, thinking him immortal, Dometian sent him into exile to the island of Patmos. There St. John converted many to Christianity by words and miracles, and confirmed well the Church of God. He also wrote his Gospel and Revelation on Patmos. In the time of Emperor Nero, who granted freedom to all prisoners, John returned to Ephesus, where he lived for some time, confirming the work he had begun earlier. He was over one hundred years old when he went to the Lord. When his disciples later opened his grave, they did not find his body. On May 8 of every year, a fine dust, fragrant and healing, rose from his grave. After a long, laborious and fruitful life on earth, this beloved disciple of Christ, a true pillar of the Church, took up his habitation in the joy of His Lord.

HYMN OF PRAISE

SAINT JOHN THE THEOLOGIAN, APOSTLE AND EVANGELIST

St. John the Evangelist, Son of Zebedee the fisherman, Was young when the love Of Jesus greatly warmed him.

The most faithful friend of the Lord, With a pure, virginal soul, With a soul pure and loving, Visionary and heroic.

He proclaimed wondrous mysteries And removed the seal from eternity. He saw the destiny of the world, from the beginning to the end.

He preached love, And in love he walked; To the throne of the Most-high God He was raised up in love.

And with love he was exalted Like a snow-capped mountain: The Son of Thunder, an awesome prophet, But meek and tender in heart.

O John, seer of wonders, O thundering saint-- Bear our small petitions To your Friend, the Savior!

Bring us close to Him, The powerful God, the sweet God; And though we are not worthy of His bosom, At least bring us close--to His feet!

REFLECTION

Thus writes the Apostle James: Let him know, that he which converteth the sinner from the error of his way shall save a soul from death, and shall hide a multitude of sins (James 5:20). The apostles of Christ did not simply speak thus, but confirmed it by their work. St. Clement of Alexandria relates that, somewhere in Asia Minor, St. John the Apostle had baptized a pagan youth and entrusted him to the care of the local bishop, while he went on further to preach the Gospel. In John's absence, this young man became corrupt, and began to drink and steal, and finally joined a band of thieves in the forest, who attacked men and robbed them. After a while John returned, and heard from the bishop what had happened to this young man. Then Apostle John, not wasting a moment, found a horse and a guide and rushed to the forest where the robbers were to be found. Searching through the forest the saint found them, and confronted their leader. When the young man recognized John, he began to flee. Though aged, John chased him and, despite his old age, caught him. The young man fell at the feet of the apostle and, in shame, could not look him in the eye. John embraced and kissed him, as a shepherd does upon finding his lost sheep. The saint brought him back to town and confirmed him anew in the Faith and in virtuous life. Thereafter pleasing God, this young man entered into rest in due time.

http://www.westsrbdio.org/en/prologue/644-september-26

Bulgarisch
Moldawisch
Ukrainisch
Englisch
The holy, glorious and all-laudable Apostle and Evangelist John (also John the Theologian or John the Divine) was one of the original twelve Apostles, and wrote the Gospel bearing his name; three canonical letters: I John, II John, and III John; and the Book of Revelation. His primary feast day is celebrated on May 8, that of the twelve apostles on June 30, and his repose on September 26. His symbol is the eagle.

St. John was the son of Salome the myrrh-bearer and Zebedee, a fisherman. His brother was St. James, another apostle.

In his own Gospel account, he refers to himself as "the disciple whom Jesus loved" rather than use his name. He was the youngest of the twelve apostles, and especially close to the Lord. This closeness is often portrayed in icons of the mystical supper, where St. John leans on Jesus.

He was present for the Transfiguration of Christ with Peter and his brother James.

St. John was exiled to the island of Patmos by Emperor Domitian around 90-95 A.D., and it was there that he received and wrote the Book of Revelation.

https://orthodoxwiki.org/Apostle_John

"Account of the miracle that occurred at his grave: When over 100 years old, St. John took seven disciples outside of Ephesus and had them dig a grave in the shape of a cross. St. John then went into the grave, and the disciples buried him there, alive. Later on, when his grave was opened, St. John's body was not there. 'On May 8 of each year, dust rises up from his grave, by which the sick are healed of various diseases.' " [1]

See also
Patmos
Rock of Kynops
Baptistry of John
Hymns
There is an akathist hymn dedicated to him.

Troparion (Tone 2) [2]

Beloved apostle of Christ our God,
hasten to deliver a defenseless people.
He who allowed you to recline on His breast,
receives you as you bow before Him.
Implore Him, John the Theologian,
to disperse the persistent threat from the heathens,
entreating for us peace and great mercy.
Kontakion (Tone 2)

Who shall declare declare your greatness,
O virgin disciple,
for you pour forth wonders and are a source of healings,
and pray for our souls as Theologian and friend of Christ.
External links
Holy Apostle and Evangelist John the Theologian (OCA)
Repose of the Holy Apostle and Evangelist John the Theologian (OCA)
John the Apostle, Evangelist, and Theologian (GOARCH)
The Falling Asleep of St. John the Evangelist and Theologian (GOARCH)
The Commemoration of St. John The Evangelist (Coptic)
The Departure of St. John the Evangelist and Theologian (Coptic)
Cave of the Apocalypse
https://orthodoxwiki.org/Apostle_John

Englisch II
St. John the Evangelist I. NEW TESTAMENT ACCOUNTS

John was the son of Zebedee and Salome, and the brother of James the Greater. In the Gospels the two brothers are often called after their father "the sons of Zebedee" and received from Christ the honourable title of Boanerges, i.e. "sons of thunder" (Mark, iii, 17). Originally they were fishermen and fished with their father in the Lake of Genesareth. According to the usual and entirely probable explanation they became, however, for a time disciples of John the Baptist, and were called by Christ from the circle of John's followers, together with Peter and Andrew, to become His disciples (John, i, 35-42). The first disciples returned with their new Master from the Jordan to Galilee and apparently both John and the others remained for some time with Jesus (cf. John ii, 12, 22; iv, 2, 8, 27 sqq.). Yet after the second return from Judea, John and his companions went back again to their trade of fishing until he and they were called by Christ to definitive discipleship (Matt., iv 18-22; Mark, i, 16-20). In the lists of the Apostles John has the second place (Acts, i, 13), the third (Mark, iii, 17), and the fourth (Matt., x, 3; Luke, vi, 14), yet always after James with the exception of a few passages (Luke, viii, 51; ix, 28 in the Greek text; Acts, i, 13).

From James being thus placed first, the conclusion is drawn that John was the younger of the two brothers. In any case John had a prominent position in the Apostolic body. Peter, James, and he were the only witnesses of the raising of Jairus's daughter (Mark, v, 37), of the Transfiguration (Matt., xvii, 1), and of the Agony in Gethsemani (Matt., xxvi, 37). Only he and Peter were sent into the city to make the preparation for the Last Supper (Luke, xxii, 8). At the Supper itself his place was next to Christ on Whose breast he leaned (John, xiii, 23, 25). According to the general interpretation John was also that "other disciple" who with Peter followed Christ after the arrest into the palace of the high-priest (John, xviii, 15). John alone remained near his beloved Master at the foot of the Cross on Calvary with the Mother of Jesus and the pious women, and took the desolate Mother into his care as the last legacy of Christ (John, xix, 25-27). After the Resurrection John with Peter was the first of the disciples to hasten to the grave and he was the first to believe that Christ had truly risen (John, xx, 2-10). When later Christ appeared at the Lake of Genesareth John was also the first of the seven disciples present who recognized his Master standing on the shore (John, xxi, 7). The Fourth Evangelist has shown us most clearly how close the relationship was in which he always stood to his Lord and Master by the title with which he is accustomed to indicate himself without giving his name: "the disciple whom Jesus loved". After Christ's Ascension and the Descent of the Holy Spirit, John took, together with Peter, a prominent part in the founding and guidance of the Church. We see him in the company of Peter at the healing of the lame man in the Temple (Acts, iii, 1 sqq.). With Peter he is also thrown into prison (Acts, iv, 3). Again, we find him with the prince of the Apostles visiting the newly converted in Samaria (Acts, viii, 14).

We have no positive information concerning the duration of this activity in Palestine. Apparently John in common with the other Apostles remained some twelve years in this first field of labour, until the persecution of Herod Agrippa I led to the scattering of the Apostles through the various provinces of the Roman Empire (cf. Acts, xii, 1-17). Notwithstanding the opinion to the contrary of many writers, it does not appear improbable that John then went for the first time to Asia Minor and exercised his Apostolic office in various provinces there. In any case a Christian community was already in existence at Ephesus before Paul's first labours there (cf. "the brethren", Acts, xviii, 27, in addition to Priscilla and Aquila), and it is easy to connect a sojourn of John in these provinces with the fact that the Holy Ghost did not permit the Apostle Paul on his second missionary journey to proclaim the Gospel in Asia, Mysia, and Bithynia (Acts, xvi, 6 sq.). There is just as little against such an acceptation in the later account in Acts of St. Paul's third missionary journey. But in any case such a sojourn by John in Asia in this first period was neither long nor uninterrupted. He returned with the other disciples to Jerusalem for the Apostolic Council (about A.D. 51). St. Paul in opposing his enemies in Galatia names John explicitly along with Peter and James the Less as a "pillar of the Church", and refers to the recognition which his Apostolic preaching of a Gospel free from the law received from these three, the most prominent men of the old Mother-Church at Jerusalem (Gal., ii, 9). When Paul came again to Jerusalem after the second and after the third journey (Acts, xviii, 22; xxi, 17 sq.) he seems no longer to have met John there. Some wish to draw the conclusion from this that John left Palestine between the years 52 and 55.

Of the other New-Testament writings, it is only from the three Epistles of John and the Apocalypse that anything further is learned concerning the person of the Apostle. We may be permitted here to take as proven the unity of the author of these three writings handed down under the name of John and his identity with the Evangelist. Both the Epistles and the Apocalypse, however, presuppose that their author John belonged to the multitude of personal eyewitnesses of the life and work of Christ (cf. especially I John, i, 1-5; iv, 14), that he had lived for a long time in Asia Minor, was thoroughly acquainted with the conditions existing in the various Christian communities there, and that he had a position of authority recognized by all Christian communities as leader of this part of the Church. Moreover, the Apocalypse tells us that its author was on the island of Patmos "for the word of God and for the testimony of Jesus", when he was honoured with the heavenly Revelation contained in the Apocalypse (Apoc., i, 9). II. THE ALLEGED PRESBYTER JOHN

The author of the Second and Third Epistles of John designates himself in the superscription of each by the name (ho presbyteros), "the ancient", "the old". Papias, Bishop of Hierapolis, also uses the same name to designate the "Presbyter John" as in addition to Aristion, his particular authority, directly after he has named the presbyters Andrew, Peter, Philip, Thomas, James, John, and Matthew (in Eusebius, "Hist. eccl.", III, xxxix, 4). Eusebius was the first to draw, on account of these words of Papias, the distinction between a Presbyter John and the Apostle John, and this distinction was also spread in Western Europe by St. Jerome on the authority of Eusebius. The opinion of Eusebius has been frequently revived by modern writers, chiefly to support the denial of the Apostolic origin of the Fourth Gospel. The distinction, however, has no historical basis. First, the testimony of Eusebius in this matter is not worthy of belief. He contradicts himself, as in his "Chronicle" he expressly calls the Apostle John the teacher of Papias ("ad annum Abrah 2114"), as does Jerome also in Ep. lxxv, "Ad Theodoram", iii, and in "De viris illustribus", xviii. Eusebius was also influenced by his erroneous doctrinal opinions as he denied the Apostolic origin of the Apocalypse and ascribed this writing to an author differing from St. John but of the same name. St. Irenaeus also positively designates the Apostle and Evangelist John as the teacher of Papias, and neither he nor any other writer before Eusebius had any idea of a second John in Asia (Adv. haer., V, xxxiii, 4). In what Papias himself says the connection plainly shows that in this passage by the word presbyters only Apostles can be understood. If John is mentioned twice the explanation lies in the peculiar relationship in which Papias stood to this, his most eminent teacher. By inquiring of others he had learned some things indirectly from John, just as he had from the other Apostles referred to. In addition he had received information concerning the teachings and acts of Jesus directly, without the intervention of others, from the still living "Presbyter John", as he also had from Aristion. Thus the teaching of Papias casts absolutely no doubt upon what the New-Testament writings presuppose and expressly mention concerning the residence of the Evangelist John in Asia. III. THE LATER ACCOUNTS OF JOHN

The Christian writers of the second and third centuries testify to us as a tradition universally recognized and doubted by no one that the Apostle and Evangelist John lived in Asia Minor in the last decades of the first century and from Ephesus had guided the Churches of that province. In his "Dialogue with Tryphon" (Chapter 81) St. Justin Martyr refers to "John, one of the Apostles of Christ" as a witness who had lived "with us", that is, at Ephesus. St. Irenæus speaks in very many places of the Apostle John and his residence in Asia and expressly declares that he wrote his Gospel at Ephesus (Adv. haer., III, i, 1), and that he had lived there until the reign of Trajan (loc. cit., II, xxii, 5). With Eusebius (Hist. eccl., III, xiii, 1) and others we are obliged to place the Apostle's banishment to Patmos in the reign of the Emperor Domitian (81-96). Previous to this, according to Tertullian's testimony (De praescript., xxxvi), John had been thrown into a cauldron of boiling oil before the Porta Latina at Rome without suffering injury. After Domitian's death the Apostle returned to Ephesus during the reign of Trajan, and at Ephesus he died about A.D. 100 at a great age. Tradition reports many beautiful traits of the last years of his life: that he refused to remain under the same roof with Cerinthus (Irenaeus "Ad. haer.", III, iii, 4); his touching anxiety about a youth who had become a robber (Clemens Alex., "Quis dives salvetur", xiii); his constantly repeated words of exhortation at the end of his life, "Little children, love one another" (Jerome, "Comm. in ep. ad. Gal.", vi, 10). On the other hand the stories told in the apocryphal Acts of John, which appeared as early as the second century, are unhistorical invention. IV. FEASTS OF ST. JOHN

St. John is commemorated on 27 December, which he originally shared with St. James the Greater. At Rome the feast was reserved to St. John alone at an early date, though both names are found in the Carthage Calendar, the Hieronymian Martyrology, and the Gallican liturgical books. The "departure" or "assumption" of the Apostle is noted in the Menology of Constantinople and the Calendar of Naples (26 September), which seems to have been regarded as the date of his death. The feast of St. John before the Latin Gate, supposed to commemorate the dedication of the church near the Porta Latina, is first mentioned in the Sacramentary of Adrian I (772-95). V. ST. JOHN IN CHRISTIAN ART

Early Christian art usually represents St. John with an eagle, symbolizing the heights to which he rises in the first chapter of his Gospel. The chalice as symbolic of St. John, which, according to some authorities, was not adopted until the thirteenth century, is sometimes interpreted with reference to the Last Supper, again as connected with the legend according to which St. John was handed a cup of poisoned wine, from which, at his blessing, the poison rose in the shape of a serpent. Perhaps the most natural explanation is to be found in the words of Christ to John and James "My chalice indeed you shall drink" (Matthew 20:23).

https://www.heiligenlexikon.de/CatholicEncyclopedia/Johannes.html

Französisch
Le saint, glorieux et illustre Apôtre et Évangéliste Jean est aussi connu comme Jean le Théologien ou Jean l'Apôtre (ou même le « Disciple bien-aimé ») pour le distinguer de Jean Baptiste, le précurseur de Jésus. Il a été un des douze Apôtres et l'auteur de plusieurs écrits du Nouveau Testament: un évangile qui porte son nom (le « Quatrième Évangile », pour le distinguer des trois autres, dits « Évangiles synoptiques »), trois épîtres - I Jean, II Jean et III Jean - et du Livre de l'Apocalypse, dit aussi "Apocalypse de Jean". Il est commémore le 8 mai (Synaxe du St. Apôtre et Évangéliste Jean le Théologien), le 30 juin avec les Douze et le 26 septembre (fête de sa dormition).

St. Jean a été le fils de Zébédée (et pêcheur comme son père) et de Marie Salomée la myrophore . Il a pour frère un autre apôtre : Jacques le Majeur.

Dans le récit de son Évangile, il se décrit comme "le disciple bien-aimé de Jésus " plutôt que d’employer son propre nom. Il était le plus jeune des Douze Apôtres, et il était particulièrement proche du Seigneur. Ceci est souvent illustré dans l’icône de la Cène, où St. Jean s’appuie la tête sur Jésus.

Il a été présent lors de la Transfiguration du Christ, avec Pierre et avec son frère Jacques.

St. Jean a été exilé dans l’île de Patmos par l’empereur Domitien vers 90-95 AD et c’est là qu’il écrit le Livre de l’Apocalypse

"Récit du miracle qui s’est produit à sa tombe: Alors qu’il avait plus de 100 ans, St. Jean a pris sept disciples hors d’Éphèse et leur a demandé de creuser une tombe en forme de croix. Puis St. Jean est entré dans la tombe et ses disciples l’ont enterré là, alors qu’il était encore vivant. Plus tard, lorsque la tombe a été ouverte, le corps de St. Jean n’était plus là. 'Chaque année, le 8 mai, de la poussière remonte de sa tombe, par laquelle les malades sont guéris de leurs diverses afflictions.' " [3]

Voir aussi
Patmos
Hymnes
Tropaire, ton 2 (26 septembre)

Apôtre bien-aimé du Christ notre Dieu,
hâte-toi de délivrer un peuple sans défense.
Celui qui t'a permis de t'incliner sur sa poitrine te permettra
de t'incliner vers lui pour plaider en notre faveur.
Demande-lui de dissiper les ténèbres du paganisme des nations;
qu'il nous accorde la paix et la grâce du salut!
Kondakion (Ton 2)

Tes hauts faits, Disciple vierge, qui en fera le récit?
Tu répands les miracles, en effet,
comme une source tu fais jaillir les guérisons
et pour nos âmes tu intercèdes auprès du Christ, en ami.
Ikos

Connaître la hauteur des cieux et sonder la profondeur de la mer
est chose audacieuse, dépassant nos moyens;
pas plus que de compter les étoiles ou le sable du littoral
nous ne pouvons conter les merveilles de saint Jean:
de tant de couronnes l'a ceint le Christ, qu'il aimait
et sur la poitrine duquel il se pencha
au cours du mystique repas
à la table du Seigneur, tout près du Christ, en ami.
Liens externes
Icône de saint Jean le Théologien
https://fr.orthodoxwiki.org/Jean_le_Th%C3%A9ologien

Arabisch
إسم يوحنا:
اسم عبري معناه "يهوه حنون" دعاه الرب يسوع وأخاه يعقوب "ابن الرعد".

العائلة:
الأخ الأصغر ليعقوب بن زبدى (متى 10:2) ومن المذكور في الإنجيل نجد أن الاب موفقاً في عمله في الجليل (مرقس 1: 19 و 20 ) و امهم سالومة أخت مريم العذراء.

المهنة:
مهنة يوحنا اللاهوتي الرسول صيد السمك لأن عادات اليهود كانت تقضي على أولاد الاشراف أن يتعلموا حرفة ما.

التبشير:
بعد رقاد العذراء ذهب للتبشير في آسيا الصغرى وعاش في أفسس

موته:
عذّبه الإمبراطور دوميتيانوس فلم يتأثّر، فخاف الإمبراطور ونفاه إلى جزيرة بطمس. رقد في الرب بعمر متقدم. تُعزى إليه عدة أسفار من العهد الجديد وهي إنجيل يوحنا، رسائل يوحنا الثلاث ورؤيا يوحنا.

عيده:
تعيد له الكنيسة الأرثوذكسية في 26 أيلول

غاية الكتابة:
1. يذكر لنا الإنجيلي غاية كتابته للسفر قائلاً: "لتؤمنوا أن يسوع هو المسيح ابن اللَّه، ولكي تكون لكم إذا آمنتم حياة باسمه" (31:20). ويلاحظ في هذا النص الإنجيلي الآتي:

https://ar.orthodoxwiki.org/%D9%8A%D9%88%D8%AD%D9%86%D8%A7_%D8%A7%D9%84%D9%84%D8%A7%D9%87%D9%88%D8%AA%D9%8A

Deutsch
Der Apostel Johannes (griechisch Ἰωάννης υἱὸς (oder ὁ) τοῦ Ζεβεδαίου, lateinisch Iohannes Zebedaei), also Johannes der Sohn des Zebedäus, war nach dem Zeugnis des Neuen Testaments ein Jünger Jesu Christi und wird in der christlichen Tradition mit dem „Lieblingsjünger“ Jesu aus dem Johannesevangelium identifiziert. Damit gilt er auch traditionell als Verfasser des vierten Evangeliums. Wegen der hochfliegenden Theologie seines Evangeliums wird er traditionell Johannes der Theologe genannt.[1][2]


Apostel Johannes in einem Gemälde von Albrecht Dürer (Ausschnitt aus Die vier Apostel, 1526)
Biblische Grundlagen

Johannes unter dem Kreuz (Flügelaltar in der Pfarrkirche Pöggstall, um 1500)
Der Apostel
Nach dem gemeinsamen Zeugnis der vier kanonischen Evangelien war Johannes einer der zwölf Apostel, die Jesus erwählt hatte und gehörte zusammen mit Simon Petrus und Jakobus dem Älteren zum engsten Kreis der Jünger, der nach dem Zeugnis der Apostelgeschichte und des Apostels Paulus auch in der jungen Kirche weiter eine besondere Rolle spielte.

Johannes wird in den Evangelien als Sohn des Zebedäus und als Bruder von Jakobus dem Älteren vorgestellt. Johannes und Jakobus sollen von Beruf Fischer am See Gennesaret gewesen sein (Mk 1,19–21 EU). Sie bekamen von Jesus den aramäischen Beinamen Boanerges, was das Markusevangelium als Donnersöhne übersetzt (Mk 3,17 EU). Der christlichen Tradition zufolge soll der Name der Mutter der Zebedäussöhne Salome gelautet haben. Dies geht auf eine Auslegung von Mt 27,56 EU zurück, wo an Stelle der bei Mk 15,40 EU erwähnten „Salome“ von der „Mutter der Söhne Zebedäi“ die Rede ist.

Die früheste Erwähnung findet Johannes im um 50 entstandenen Galaterbrief, in dem Paulus auf das Ansehen hinweist, das Johannes nach Jakobus und Kephas (Petrus) als eine der drei „Säulen“ der jungen Kirche oder der Jerusalemer Gemeinde genieße Ἰάκωβος καὶ Κηφᾶς καὶ Ἰωάννης, οἱ δοκοῦντες στῦλοι εἶναι.(Gal 2,9 EU).

Der „Lieblingsjünger“
Im Johannesevangelium wird von einem namentlich nicht genannten Jünger stets mit der Wendung „der, den Jesus liebte“ gesprochen (Joh 13,23 EU; Joh 19,26 EU; Joh 21,20 EU). Daher hat dieser Jünger in der christlichen Tradition die Bezeichnung Lieblingsjünger erhalten. Gemäß dem Schlusswort des Evangeliums (Joh 21,24 EU) handelt es sich dabei um den Evangelisten. Das Evangelium – wie auch die übrige neutestamentliche Literatur – verzichtet jedoch auf eine eindeutige Identifizierung dieser Person mit einem der Apostel. Daher ist eine Identität des Evangelisten mit dem Apostel umstritten.

Kirchliche Tradition und historische Forschung

Christus am Kreuz mit Maria und dem Lieblingsjünger. Gemälde von Albrecht Altdorfer (1515)
→ Hauptartikel: Johannes (Evangelist)
In der historisch-kritischen Exegese werden der Apostel Johannes und der Evangelist des Johannesevangeliums meist als zwei verschiedene Personen identifiziert, die sich darüber hinaus auch vom Verfasser der Offenbarung des Johannes unterscheiden.

Dagegen erkennt die altkirchliche Tradition hier ein und dieselbe Person, die sich nach Offb 1,9-11 EU auf der Insel Patmos aufgehalten habe und erst in sehr hohem Alter in Kleinasien als Bischof gestorben sei.

Justin der Märtyrer berichtet Mitte des 2. Jahrhunderts von „Johannes, einem der Apostel“ als einem Zeugen, der „bei uns“ – d. h. in Ephesus – gelebt habe.[3] Es gibt keinen Hinweis auf einen Märtyrer-Tod, wie er bei allen anderen aus dem Kreis der Zwölf in Heiligenlegenden überliefert wird. Der aus Kleinasien stammende Irenäus von Lyon, der im späten 2. Jahrhundert lebte, spricht an vielen Stellen vom Apostel Johannes. Nach Irenäus ist der Apostel auch der Verfasser des Johannesevangeliums, welches in Ephesus entstanden sei.[4] Johannes habe dort noch bis in die Regierungszeit von Trajan – er amtierte 98–117 n. Chr. – gelebt.[5] Nach einer Aussage des Kirchenhistorikers Eusebius von Caesarea aus dem 3./4. Jahrhundert soll er auch in Ephesus begraben worden sein an der Seite des Apostels Philippus.[6] Für den Apostel Johannes als Autor des Johannesevangeliums wurden Andeutungen in Joh 19,35 EU und Joh 21,24 EU herangezogen. Auch der Umstand, dass in allen anderen drei Evangelien Johannes mehrmals namentlich erwähnt wird, jedoch im Johannesevangelium nie, ist ein Hinweis dafür. Die historisch-kritische Exegese nimmt hingegen eine längere Entstehungsgeschichte des Evangeliums an, die den Apostel als alleinigen Urheber der kanonisierten Fassung des Evangeliums ausschließt.

Symbole und Ikonographie

Jesus und Johannes beim Letzten Abendmahl von Valentin de Boulogne (1626)
Wegen der hohen Theologie seines Evangeliums ist das Symbol des Johannes als Evangelist der Adler.[7] In der Bildenden Kunst wird Johannes als Jünger in der Regel als einziger aus dem Kreis der Apostel bartlos dargestellt, weil er während des Wirkens Jesu noch sehr jung gewesen sein muss, wenn er nach traditioneller Auffassung erst unter Kaiser Trajan gestorben ist. In der Ikonografie ist sein Attribut in der Regel der Kelch mit Schlange (vgl. Tabelle Ikonografische Heiligenattribute). Seltener wird sein Martyrium dargestellt, bei dem er (ähnlich wie Vitus) in einem Kessel sitzend mit siedendem Öl übergossen wird. Auf diese Tradition geht der Name der römischen Kirche San Giovanni in Oleo zurück. Entsprechende künstlerische Darstellungen gibt es etwa von Albrecht Dürer im Zyklus „Die Apokalypse“ und von Hans Fries „Hl. Johannes im Ölkessel“.

Gedenktag
In der katholischen, anglikanischen und vielen protestantischen Kirchen feiert man seinen Gedenktag am 27. Dezember. Der Gedenktag in vielen deutschen evangelischen Landeskirchen lautet offiziell „Tag des Apostels und Evangelisten Johannes“. Das Tagesevangelium an diesem Tag ist Joh 21,20–24 EU, die liturgische Festfarbe ist weiß. Vom Mittelalter bis zum frühen 19. Jahrhundert wurde auch am 6. Mai des Apostels Johannes gedacht. Das um 780 erstmals erwähnte Fest vom 6. Mai, zunächst nur Jahresgedächtnis der Einweihung einer Johanneskirche vor der Porta Latina in Rom, wurde später mit dem „Martyrium“ des Johannes in Beziehung gesetzt.
In der orthodoxen Kirche, wo Johannes den Beinamen „der Theologe“ (der von Gott spricht) hat, werden seine Gedenktage am 8. Oktober und 15. Mai gefeiert.
Benennungen und Patrozinien
Patrozinien des Johannes siehe:
St. Johann, St. Johannes, Johannis – Orte und anderes
Johannes-der-Evangelist-Kirche, Johanniskloster, Johannisfriedhof – speziell zu Sakralorten
Johannisadler, Schildhalter in Staatswappen von Spanien, seit dem 5. Jh. bekannt, seit 1980 nicht mehr im Wappen Spaniens
Johannische Kirche, Evangelisch-Johannische Kirche nach der Offenbarung St. Johannis
In anderen Sprachen siehe Johannes #Varianten.
Literatur
Wolfgang Fenske: Der Lieblingsjünger. Das Geheimnis um Johannes. Evangelische Verlagsanstalt Leipzig, Leipzig 2007, ISBN 978-3-374-02444-5 (= Biblische Gestalten 16).
Werner Schulz: Johannes der Apostel. In: Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon (BBKL). Band 3, Bautz, Herzberg 1992, ISBN 3-88309-035-2, Sp. 265–266.
Siehe auch
Vorname: Johannes

Literatur von und über Johannes (Apostel und Evangelist) im Katalog der Deutschen Nationalbibliothek
Johannes im ökumenischen Heiligenlexikon
Johannes in der Catholic Encyclopedia (englisch)
Johannes in der darstellenden Kunst
Einzelnachweise
Hochspringen ↑ Das Synaxarion - die Leben der Heiligen der Orthodoxen Kirche. In 2 Bänden. Gestützt auf die 6-bändige Ausgabe des Hl. Klosters Simonos Petra. Erster Band. September bis Februar. Kloster des Hl. Johannes des Vorläufers, Chania (Kreta) 2006, ISBN 960-88698-0-3, S. 123–127.
Hochspringen ↑ Nikolaj Velimirović: Der Prolog von Ochrid. Verlag Johannes A. Wolf, Apelern 2009, ISBN 978-3-937912-04-2, S. 630.
Hochspringen ↑ Justin der Märtyrer: Dialog mit Tryphon; Kap. 81
Hochspringen ↑ Irenäus von Lyon: Adv. haer.; III, i, 1
Hochspringen ↑ Irenäus von Lyon: Adv. haer.; II, xxii, 5
Hochspringen ↑ Eusebius von Cäsarea: Kirchengeschichte III, 31,2-6
Hochspringen ↑ Der heilige Apostel und Evangelist Johannes der Theologe auf der Webseite der russisch-orthodoxen Kirche (Leipzig)
Deutsch II
Johannes

orthodoxer Beiname: "der Theologe"

Gedenktag katholisch: 27. Dezember Fest Fest II. Klasse

in Russland: 8. Mai

im mozarabischen Ritus: 29. Dezember

Niederlegung der Gebeine im Baptisterium an der Germanus-Kirche in Auxerre: 15. April

Messe an einigen Orten (unter der Bezeichnung "Johannes vor der Lateinischen Pforte"): Tag seines (überlebten) Martyriums in Rom: 6. Mai Austreten von Manna aus seinem Grab: 8. Mai

Übertragung der Gebeine nach Mailand in die Basilika an der Porta Romana: 9. Mai

bedacht im "Eucharistischen Hochgebet I", im Ambrosianischen Hochgebet I und im "mozarabischen Hochgebet"

Gedenktag evangelisch: 27. Dezember

Gedenktag anglikanisch: 27. Dezember

Gedenktag orthodox: 8. Mai

Synaxis in Diakonissa: 15. Februar

Übertragung der Gebeine und Kleider: 20. Juni

Synaxis in Viatos/Veotos: 10. Juli

Hinübergang (Todestag): 26. September

Gedenktag armenisch: 9. April, 7. Juli, 11. Oktober, 20. Oktober, 25. Dezember, 29. Dezember Todestag: 26. September Tag, an dem sein Grab Manna hervorbrachte: 8. Mai

Gedenktag koptisch: 11. Mai, 7. September, 27. September, 30. Dezember liturgische Feier am 5. Samstag nach dem Kreuzerhöhungssonntag Übertragung der Gebeine: 26. September

Gedenktag syrisch-orthodox: 2. Januar, 3. März, 3. Donnerstag nach Ostern, 7. Mai, 8. Mai, 11. Mai, 20. Mai, 2. Juni, 15. Dezember, 27. Dezember Todestag: 26. September

Name bedeutet: Gott ist gnädig (hebr.)

Apostel, Evangelist, Märtyrer

in Bethsaida, heute der Hügel Et-Tell bei Ad Dardara in Syrien
† um 101 (?) in Ephesus, heute Ruinen bei Selçuk in der Türkei (?)

Johannes war der Sohn des Zebedäus und der Salome, Bruder von Jakobus dem Älteren, von Beruf Fischer mit offenbar energischem Charakter, der ihm von Jesus den Beinamen "Donnersohn" einbrachte (Markusevangelium 3, 17). Johannes wurde als vierter - nach Petrus, Andreas und seinem Bruder zum Jünger Jesu berufen (Markusevangelium 1, 19). Er war mit diesen - ohne Andreas - besonders im Markusevangelium dem inneren Kreis um Jesus zugehörig: Schon bei der Auferweckung der Tochter des Jairus waren sie dabei (Markusevangelium 5, 37), dann bei der Verklärung Jesu (Markusevangelium 9, 2), bei Jesu verzweifeltem Gebet am Ölberg in der Nacht zum Karfreitag (Markusevangelium 14, 33). Nach dem Zeugnis des Johannes-Evangeliums war er der einzige Jünger unter dem Kreuz, wo Jesus ihn als seinen "Lieblingsjünger" bezeichnete (Johannesevangelium 19, 26). Mit Petrus war er auch der erste, der nach der Nachricht der Frauen zum leeren Grab Jesu eilte (Johannesevangelium 20, 1 - 9).

Zusammen mit seinem Bruder Jakobus bat Johannes Jesus, "dass wir einer zu deiner Rechten und einer zu deiner Linken sitzen werden in deiner Herrlichkeit", was Jesus zurückwies und ihnen Leidensbereitschaft abverlangte, die anderen Jünger aber zu Unmut veranlasste (Markusevangelium 10, 35 - 41). Beim Abendmahl am Gründonnerstag lag Johannes Jesus "in seinem Schoß" (Johannesevangelium 13, 23). Ihm vertraute der sterbende Jesus seine Mutter an (Johannesevangelium 19, 25f). Als erster der Jünger wurde er Zeuge des leeren Grabes (Johannesevangelium 20, 4f) am Ostermorgen, als erster erkannte er den Auferstandenen bei dessen Erscheinung am See Gennesaret - dem heutigen Jam Kinneret - (Johannesevangelium 21, 7).

In der Frühphase der Urgemeinde in Jerusalem war Johannes zusammen mit Petrus die prägende Gestalt. Beide bewirkten nach Pfingsten die erste Heilung, die eines Gelähmten im Tempel (Apostelgeschichte 3, 1 - 11), traten öffentlich predigend im Tempel auf und brachten damit die Autoritäten gegen sich auf (Apostelgeschichte 4, 1f, 13), beide widersprachen unerschrocken (Apostelgeschichte 4, 19). Beide genossen das Vertrauen der Urgemeinde so, dass sie zur Stärkung der ersten außerhalb Jerusalems entstandenen Gemeinde in Samaria - dem heutigen as-Samarah - ausgesandt wurden (Apostelgeschichte 8, 14). Paulus zählte Johannes, seinen Bruder Jakobus und Petrus zu den "Säulen" der Urgemeinde (Galaterbrief 2, 9).

Unklar bleibt, ob der Sohn des Zebedäus Johannes und der "Lieblingsjünger" Johannes tatsächlich ein und dieselbe Person waren; außer der Namensgleichheit gibt auch das Johannesevangelium dafür keinen zwingenden Hinweis.

Die Überlieferung setzt den Jünger Johannes gleich mit dem Evangelisten Johannes, der wohl in Ephesus wirkte, wo im Kreis der Schüler des Apostels Johannes das nach ihm benannte Evangelium und die drei ihm zugeschriebenen Briefe entstanden. Schon Papias von Hierapolis aber unterschied den Jünger von einem "Presbyter Johannes". * Die Forschung kann heute den Verfasser des Evangeliums und der Briefe nicht als den Jünger, "den der Herr liebhatte", anerkennen. Die Verfasserangabe "Johannes" im Evangelium (1, 15) findet sich erst in späten Quellenschriften, im ersten der Briefe fehlt sie ganz, im zweiten und dritten Brief bezeichnet sich der Verfasser nur als "Ältester". Die Wissenschaft unterscheidet auch den "Knecht Johannes" (Offenbarung 1, 1) als selbstgenannten Autor der Apokalypse von dem, der sich als Verfasser des Evangeliums nennt (Johannesevangelium 21, 24). Alle nach Johannes benannten Schriften im Neuen Testament gehen aber auf dieselbe frühchristliche Denkschule zurück, die sich offenbar (Johannesevangelium 19, 35) auf einen Augenzeugen des Kreuzestodes Jesu berufen kann.

Ausführlich erzählt die Legenda Aurea von Johannes' Wirksamkeit in Kleinasien, wo er im Artemis-Tempel in Ephesus nicht opfern wollte. Aristodemus, der Oberpriester des Tempels, wollte nach Unruhen - die Goldschmiede fürchteten Verluste beim Verkauf ihrer Diana-Amulette - Johannes veranlassen, doch zu opfern, andernfalls müsse er das Gift trinken, an dem zwei Verbrecher vor seinen Augen schon gestorben waren. Johannes schlug das Kreuz über dem Kelch, das Gift entwich als Schlange, er trank ohne zu sterben, warf seinen Mantel auf die Verbrecher und diese erwachten zum Leben, worauf Aristodemus sich bekehrte.

Johannes wurde dann nach den legendarischen Berichten im Jahr 95 - es war die Zeit Verfolgung unter Kaiser Domitian - doch noch ergriffen und nach Rom gebracht. An der Porta Latina soll er das Martyrium im Ölkessel erlitten haben, aber das Öl verwandelte sich in ein erfrischendes Bad, er entstieg unversehrt und wurde auf die Insel Patmos verbannt, wo er demnach das Buch der "Offenbarung" schrieb. Nach dem Tod Domitians konnte er nach Ephesus zurückkehren, wo er mit großen Ehren empfangen wurde und sein Evangelium schrieb. Er erweckte die ihm entgegen getragene, soeben verstorbene == Drusiana. Nach seiner letzten Predigt unter dem Motto "Kindlein, liebet euch untereinander" stieg Johannes vor aller Augen in das neben dem Altar vorbereitete Grab und starb in großer Lichterscheinung; noch aus dem Grab segnete er seine Diakone.

Ältestes Zeugnis der Verehrung Johannes' ist die um 200 über seinem Grab in Ephesus errichtete und ihm geweihte Kirche, die Mitte des 6. Jahrhunderts durch Kaiser Justinian I. zur Basilika ausgebaut wurde. Die Verehrung verbreitete sich im Westen v. a. nach dem Konzil von Ephesus. Papst Hilarius weihte ihm ein Oratorium in der Taufkapelle des Lateranspalastes; zusammen mit Johannes dem Täufer wurde ihm im 6. Jahrhundert die Basilika S. Giovanni in Laterano geweiht. Johannes' Tunika wurde dort lange Zeit unter dem Papstaltar verehrt. Papst Hadrian weihte Ende des 8. Jahrhunderts die Kirche S. Giovanni an der Porta Latina. Im deutschen Sprachraum wuchs die Verehrung erst später, gefördert durch die Legenden um Johannes.

Das Gedenken Johannes' in der Woche des Christfestes bezeugte schon Gregor von Nyssa 379. Ein Kalender der Syrisch-Orthodoxen Kirche aus dem 4. Jahrhundert nennt den Gedenktag für Johannes am 27. Dezember, zusammen mit Jakobus; das Lektionar der Armenischen Kirche in Jerusalem aus dem 5. Jahrhundert nannte den 29. Dezember. In der ambrosianischen Liturgie wurde Johannes ab dem 5. Jahrhundert am 27. Dezember verehrt, Jakobus am 29. Nach dem Martyrologium des Hieronymus wurde Johannes' und Jakobus' im 5. Jahrhundert zusammen am 27. Dezember gedacht. Um 780 wurde das Gedächtnis der Johannes geweihten Kirche an der Porta Latina am 6. Mai begangen - dieser Tag wurde erst 1960 aus dem Kalender gestrichen.

Wegen seiner "hohen Theologie", wird er mit einem Adler dargestellt. Die Schlange im Kelch deutet auf den Versuch, Johannes zu vergiften. Als Begräbnisort wird die ihm geweihte Kirche auf dem Burghügel von Ephesus genannt. Auf der Insel Patmos wird die "Apokalypse-Grotte" am Hügel zwischen dem Johannes-Kloster und der Ortschaft Patmos gezeigt, wo er angeblich das letzte Buch des Neuen Testaments verfasste. Das große nach ihm benannte Kloster wurde 1088 gegründet, die meisten Teile stammen jedoch aus dem 17. Jahrhundert. Es birgt Reliquien, seltene Handschriften, Kirchenschätze und Ikonen von unschätzbarem Wert.

Am Johannestag wird der nach ihm benannte Wein, die "Johannesminne", geweiht; ihn reicht der Priester der Gemeinde, die mit ihm die Liebe Johannes' kosten darf und damit vor Krankheiten und Gefahren geschützt wird.

Attribute: Adler, Kelch mit Schlange, Ölkessel Patron der Bildhauer, Maler, Buchdrucker, Papierfabrikanten, Papiermacher, Buchbinder, Buchhändler, Schriftsteller, Schreiber, Beamten, Notare, Theologen, Winzer, Metzger, Sattler, Glaser, Spiegelmacher, Graveure, Kerzenzieher und Korbmacher; der Freundschaft; bei Brandwunden; für gute Ernte; gegen Hagel, Vergiftungen, Brandwunden, Fußleiden und Epilepsie Bauernregel: "Hat der Evangelist Johannes Eis, / dann macht es auch der Täufer heiß."

Papias' Schüler Irenäus von Lyon allerdings sah als Verfasser von Evangelium, 1. und 2. Brief sowie der Offenbarung den "Jünger Jesu", der in Ephesus lebte.
Quellen: • Vera Schauber, Hanns Michael Schindler: Heilige und Patrone im Jahreslauf. Pattloch, München 2001 • http://www.bauernregeln.net/dezember.html • Lexikon für Theologie und Kirche, begr. von Michael Buchberger. Hrsg. von Walter Kasper, 3., völlig neu bearb. Aufl. Bd. 5. Herder, Freiburg im Breisgau 1996

https://www.heiligenlexikon.de/BiographienJ/Johannes.htm